Vreți un copil cu stimă de sine crescută? Duceți-l la ju jitsu!

ju jitsu la invictus

Eu n-am vrut să-mi duc fetița la ju jitsu. De felul meu mamă hiperprotectivă, asociam această artă cu bătaia, cu posibile lovituri și cu accidentări. Anul trecut, pe vremea asta, nu-mi imaginam nici măcar o clipă că fiica mea va îmbrăca chimonoul ori că își va dori vreodată să participe la o oră de arte marțiale.

Însă cum prietena cea mai bună a fetiței mele mergea la ju jitsu, a apărut într-o zi cererea copilei: „Vreau să merg și eu!”. Aoleu! Nu știam ce să fac cu așa o solicitare. Așa că am citit despre ju jitsu și am tot citit și iar am citit. În felul ăsta am înțeles și cât de ignorantă eram: ju jitsu nu înseamnă „lupte de băieți”, ci încrederea în forțele proprii, stimă de sine crescută, lucru în echipă, disciplină, rigoare, respect. Adică exact de ce avea nevoie copila mea!

Vreți un copil cu stimă de sine crescută? Duceți-l la ju jitsu!

Așadar, mi-am spus: să încercăm! Așa am ajuns cu ea, la patru ani (mi se părea și foarte mică) la Centrul MiniMe de la Fundația Nadia Comăneci, la sensei Cătălina Mihalache (campioană mondială la ju jitsu), și la sensei Mihai Ioniță (bronz la mondiale). Și de la „să încercăm” și până azi a trecut un an, timp în care în fiecare marți și joi am mers, cu tenacitate, la sală, „la sensei”.
N-a fost deloc ușor. La început (deși copila voia să meargă la cursuri), dorea să mă vadă și pe mine în sală, exercițiile care i se păreau grele nu voia să le execute, plângea la cea mai mică nereușită… Eram gata-gata să renunț. Obosisem în doar câteva ședințe.

Sensei Cătălina mi-a spus însă, cu fermitate, să o aduc în continuare: „O să fie bine. Aveți răbdare!”. Nu prea am crezut-o („e tânără”, „nu are copii”, „știu eu mai bine!”, „cât să mai aștept?!” erau doar câteva frânturi din gândurile mele). Ceva însă, nu știu exact ce (poate încrederea pe care antrenorii Cătălina Mihalache și Mihai Ioniță o aveau deja în fetița mea) m-a determinat să continuăm.

A trecut un an de la decizia asta. Un an în care copila, încet-încet, a participat activ la toate antrenamentele, a executat toate exercițiile și, cel mai important, a început să nu mai plângă din absolut orice. La transformarea asta a cântărit foarte, foarte greu, și participarea la cantonamentul de la Breaza, de astă vară (niște zile cu adevărat fantastice pentru fata mea, pline de antrenamente riguroase, voie bună, jocuri în echipă, în care s-au consolidat prietenii, s-a sudat încrederea în antrenorii de excepție, iar stima de sine a crescut la cote nebănuite).

Iar la finalul acestui an, pe 15 decembrie, când am asistat la demonstrativul susținut de grupa Samurai, am avut, încă o dată, confirmarea că hotărârea de a continua să mergem la ju jitsu a fost una de-a dreptul strălucită. Atunci am văzut o echipă, disciplină, am văzut sportivitate, încredere în forțele proprii, bucurie!

Vreți un copil cu stimă de sine crescută? Duceți-l la ju jitsu!

Toți copiii de la grupa Samurai s-au dovedit fantastici. Părinții se uitau cu gura căscată cum lucrează copiii lor cu nunceagul, cum urcă pe sfoară și cum se luptă cu partenerii. Personal, pot să zic că mi-a stat inima în loc când am văzut că în mâinile fetiței mele nunceagul pare doar o jucărie pe care o mânuiește cu o firească îndemânare. Iar când a spart cu piciorul o cărămidă (exercițiu ce nu a pus probleme majore niciunui copil instruit de sensei Cătălina și Mihai, deși nu era unul lucrat asiduu în cadrul antrenamentelor) parcă îmi pierise și vocea.

Vreți un copil cu stimă de sine crescută? Duceți-l la ju jitsu!

Ce să zic, recunosc, mi-a plăcut mult la demonstrativ. Am fost bucuroasă să văd toată grupa executând fără greșeală tot felul de exerciții (inclusiv pe cea mai bună prietenă a fetiței mele, cea datorită căreia am mers la ju jitsu, și care are doar patru ani), mi-a plăcut să văd cât sunt de ascultători și disciplinați copiii, cum se ajută între ei și cum se susțin unii pe alții. Însă cel mai mult mi-a plăcut încântarea copiilor de a arăta părinților ce pot, strălucirea din privirile lor și faptul că se vedea cu ochiul liber că se simt bine, că ju jitsu este pentru ei o adevărată plăcere.

Am plecat foarte încântată de la demonstrativ, dar obosită, iar în mașină m-am trezit vorbind: „Ce bine că e vacanță și la ju jitsu!”. O replică veselă și matură s-a auzit însă din scaunul auto: „Păi să ne odihnim, că urmează examen de centură, n-ai fost atentă ce a zis sensei?”.

Ce-ar mai fi de zis? Cred că… „mulțumesc, sensei!”.