Vânătoare de comori: școală pentru copilul meu

Prima zi de scoala

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc că al meu copil merge la toamnă la școală, încep să număr în gând până la zece și să respir adânc.

Prima etapă a fost cea legată de identificarea școlii. Noi nu avem norocul – ca alții – să stăm peste drum de cea mai bună școală din cartier sau sector, chiar. Avem prieteni care au acest noroc și, normal, le vine foarte ca o mănușă pe cele cinci degete să ne arate “online” cât de bine cotată e școala la care vor merge ei, ce note minunate au copiii și în clasele V-VIII și la temutul test din clasa a VIII-a, toate bază de calcul pentru intrarea la liceu. Minunat pentru ei, dar școala de lângă casa noastră nu e din aceeași categorie – mediile sunt medii (adică de nivel mediu), notele de la examene tot pe-acolo. Nu sună nici a cea mai proastă școală, dar nici de marele top nu e. Și-atunci te-ntrebi ce faci? Adică, ce fac, ce facem?

Prima tentație: vânătoarea de școli. Întrebi în stânga și-n dreapta, cauți pe internet ca nemâncatul în căutarea unei cantine ieftine și bune. Și, într-un final, nu neapărat foarte îndepărtat, găsești niște școli. Una nu pare nici chiar așa de departe – o stație de metrou. Perfect. Mai ales că toată lumea vrea școala aia. Și-aici, eu personal, mă dau un pas în spate. Nu cumva e ca la pomul lăudat? Într-un fel, da. Deja s-a anunțat că la mirobolanta clasă pregătitoare, zero sau cum s-o mai fi chemând până în toamnă, clasele sunt în două ture, că nu e suficient spațiu. Îmi amintește de mama care lucra în trei schimburi pe vremea când eram eu în școala primară și care, venind de la schimbul trei, nu își mai amintea ca mi-a încheiat manșetele de la uniformă (alea albe și-apretate), de obosită ce era. Ceva îmi spune că nu vreau să îmi includ copilul în povestea asta încă de la 6 ani. Așa că, deși era cea mai bună școală din relativa noastră vecinătate, cred că vom spune ”pas”.

Am trecut în revistă și variante mai puțin apropiate, cu acces cu autobuzul, plus niște mers pe jos. Frumos primăvara – toamna, dar ce facem iarna? Plus că, acum tragem de noi să ajungem cât de cât la timp la grădiniță, care e lângă casă, la cât trebuie să ne trezim să fim punctuali la școala de vis?

Balanța înclină tot mai mult spre școala de lângă casă. Aia medie. Vorba unui prieten: dacă tot contează atât de mult notele la intrarea în liceu (și nu cunoștințele reale), nu mai bine cel mai bun, cu note mari într-o școală medie, decât de nivel mediu, cu note medii,  într-o școală de top? Iar mie nici nu mi se par atât de relevante notele din clasele V-VIII în alegerea pentru clasa pregătitoare; există o transhumanță excepțională la clasa a V-a… Și, încă ceva, cel mai important de fapt: chiar îmi doresc să îi spun copilului că mergem jumătate de oră pe jos la școala x pentru că e cea mai bună școală, cu cele mai mari note din sector? Sau că mergem mai aproape, să câștige niște timp suplimentar și pentru activități – în afara programei școlare – care îi plac?

Acum când, să zicem, am cam stabilit școala, trecem la etapa următoare: doamna învățătoare. Aici e de fapt buba cea mare. Există o vorbă: de învățat, copilul învață oriunde, dacă vrea. Aș zice și dacă are cu și de la cine. Eu cred mai mult în „omul sfințește locul”. Cred că omul din fața copilului e mai Dumnezeu decât orice titulatură a școlii. Mai ales în clasele primare. Iar dragostea de citit, de scris, de povestit i-o insuflă omul din fața clasei, nu numărul de pe panoul de la intrarea în școală. Îmi amintesc cum ne-am îndrăgostit noi instantaneu de Proust când doamna de română ne-a povestit (un fel de recitat ca pe o scenă mare de teatru) începutul din „În căutarea timpului pierdut”.

Așa mi-ar plăcea mie o doamnă. Care, atunci când vorbește, copiii să îi soarbă cuvintele, să nu clipească de teamă să nu piardă un suflu important. O doamnă care să facă salate de fructe cu ei la ora despre sănătate. O doamnă care să nu sară niciodată peste ora de muzică sau desen, oricât de încărcată ar fi programa de matematică. O doamnă care să îi scoată la muzeu – și nu doar Antipa. Care să facă o dată pe lună ora de desen la Muzeul de Artă și ora de educație civică sau istorie la Muzeul de Istorie sau la Muzeul Cotroceni. O doamnă care să facă ședința cu părinții la „Ferma Animalelor” sau în culise la „Opera Comică”. O doamnă care să dea lucrările de dictare după melodiile preferate ale copiilor de la Disney Junior. O doamnă care să folosească diapozitive și teatru de umbre la ora de geografie. O doamnă care să facă evaluarea la adunare și scădere la cumpărături în supermarket. O doamnă care, la ora de citire, să îi ducă la Biblioteca Națională. O doamnă care să nu îi trimită în vacanță cu lista de lecturi obligatorii, ci să îi pună să tragă bilețele și fiecare să citească o altă carte și apoi să o povestească colegilor. O doamnă care să fie „DOAMNA”.

Comparând cu impresiile împărtășite pe diferite suporturi online, ceea ce îmi doresc eu pentru copilul meu e mai aproape de utopie, decât de realitate. Dar dați-mi voie să visez. Acum cât încă mai pot. Cât mai sunt aceste două săptămâni până la înscrierea propriu-zisă și aceste câteva luni până la intrarea în pâine. Dați-mi voie să visez, să sper, să mai cred într-o minune. Pe care v-o doresc și vouă.