În unul sau în doi?

În unul sau în doi?

Parcă ar fi o modă printre emisiunile de la tv, de ceva ani încoace, să tot apară tot felul de psihologi, mai mult sau mai putin avizaţi, care-şi dau cu părerea, apropo de rata mare de divorţuri de acum, faţă de… secolele trecute. Ce mai! Se duce lumea pe copcă! Dar nici nu-şi spun părerea personală, ci doar repetă ce a spus primul… Problema nici nu există, de fapt: pâna nu demult, biserica era la putere şi se știe clar că nu aproba divorţul.

Biserica catolică, promovând imaginea Sf. Monica, mama Sf. Augustin, cea care a murit din cauza bătăilor şi a vieţii grele alături de soţul ei, nu face altceva decât să promoveze supunerea absolută a soţiei faţă de soţ şi să acopere violenţa în familie asupra femeii (şi nu doar): “Trebuie să stai şi să rabzi, că aşa ţi-e dat, şi te vei mântui, întocmai Sfintei Monica… Poate iţi vei aduce soţul pe calea cea bună şi veţi ajunge amândoi in Rai…” Din păcate nici în alte culte din România, femeia nu are parte de altă atitudine faţă de ea, poate doar oficial… Apoi, în timp, chiar dacă lumea s-a mai emancipat, divorţul tot era considerat o foarte mare ruşine, inclusiv în perioada comunistă. Nici in lumea considerată liberă, capitalistă nu era altfel… La noi, soţii divorţaţi erau blamaţi, puteau chiar să-şi piardă serviciul si situaţia socială, iar copiii lor ajungeau o paria, pe motiv că provin din familii dezorganizate. La toate acestea se adaugă şi ruşinea de a recunoaşte că eşti agresată fizic şi/sau psihic… Noţiunile de violenţă verbală în familie şi violul casnic nici nu existau atunci! Erai tot tu considerată vinovată… „Ai făcut tu ceva, de te-a bătut… Nu degeaba ai încasat-o!”… Totul era îngropat între pereţii casei, nici măcar copiii nu aveau curaj să spună ceva. Motivul? Rufele murdare nu se spală în public. Asta se întâmplă şi azi, din păcate. La fel ca şi în cazul violurilor… Tot femeia e vinovată, pentru că… a provocat violatorul!!! Dacă se punea problema lipsei de comunicare şi/sau afecţiune, jignirile periodice, tonul ridicat, acestea erau total ignorate la acea vreme, considerate chiar ca o normalitate după o perioadă de trai împreună, mai ales dacă acea căsătorie era făcută fără sentimente (cum erau majoritatea, indiferent de mediul social).

Concluzia? Datorită faptului că presiunea religiilor e acum mai slabă, a faptului că femeile nu mai depind la fel de mult de finanţele bărbatului şi că unele dintre noi avem noroc de părinţi care ne spun de mici „Nu sta să înghiţi umilințe, pentru că nu merită!” şi reuşim să avem mai multă stimă față de noi înșine, rata divorţurilor a crescut. Aici cred că pot să adaug şi mijloacele de comunicare (de la telefon, până la tv şi chiar internet), care lipseau până nu demult. Acum, imediat poţi să ceri ajutor şi vezi, citeşti sau auzi despre cazuri similare şi cum s-au rezolvat sau ce s-a întâmplat dacă nu s-au luat măsuri la timp. Standardul de viaţă a crescut. Înveţi că meriţi respect.

Oficial, pe vremuri nu erau divorţuri… Neoficial, însă, mulţi erau divorţaţi în fapt şi familia era doar un teatru trist, un ritual obligatoriu, de faţadă, de care scăpai uneori, doar fugind la mănăstire. Asta dacă nu te duceau chiar părinţii din proprie iniţiativă, fără să te mai întrebe ce vrei tu de la viaţă.

Mereu văd în reviste titluri stupide de genul: „Ce să faci, ca să-ţi ţii bărbatul acasă?”… Dacă nu are caracter, poţi să faci orice, că tot nu merge! Auzi doar: „Eşti prea bună, prea mult pentru mine. Nu fac faţă!”. Şi te trezeşti că toate eforturile tale, în toate planurile unei căsnicii, în loc să fie apreciate şi să aibă efectul scontat, îţi sunt aruncate în faţă, ca pe cea mai mare vină. Dar nu văd sfaturi şi pentru ei: „Cum să-ţi ţii soţia fericită, aproape de tine?”. Femeile, în prezent, în marea lor majoritate, nu mai recunosc supremaţia bărbatului, deşi paradoxal, educaţia dată acasă seamănă şi acum izbitor de mult cu cea din secolele trecute…

Se tot spune ”În spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică… O femeie puternică însă, îşi ţine bărbatul ALĂTURI de ea, umăr lângă umăr. Diferenţa? E foarte clară cred…

Acum, să ne gândim ce fel de educaţie dăm copiilor noştri? Îi învăţăm:

  1. să stea mereu cu capul plecat;
  2. să jignească, să umilească, să-i calce pe toţi în picioare, pentru că a iubi e ruşinos, iar să o arăţi şi să-ţi recunoşti şi greşelile e umilitor? sau
  3. să se respecte pe ei inşişi şi pe cei din jur, să ştie să ofere dragoste, confort, protecţie, stabilitate şi siguranţă celui/celei de alături? Se tot spune că tatăl e important mai ales pentru băieţi. Fals! Tatăl e la fel de important şi pentru fete! Pentru ele, el e protecţia absolută, echilibrul, siguranţa… Ii dă puterea de a avea încredere în ea. Tatăl dă sau nu, încrederea în viitorul partener, în a-ţi face mai târziu o familie. Câţi bărbaţi gândesc aşa?

Se tot scuză unii… “Păi e mereu obosită, stă doar cu cel mic, mie nu-mi mai dă atenţia de dinainte…”Sunt geloşi pe propriul copil! De ce nu se gândesc oare, în loc să-şi caute scuze atât de penibile, care te fac să te întrebi dacă nu au cumva un deranjament psihic, că poate o mână de ajutor nu strică, poate că şi ea se simte neglijată de soţ, dar ia totul asupra ei, încercând în acest fel să-l protejeze? Că dacă îl vede implicându-se de bunăvoie în creşterea celui mic, încă din prima zi, îşi va iubi mai mult soţul? Iar statistic vorbind, în familiile în care ambii soţi au crescut împreună copiii, au schimbat amândoi scutece, au făcut amândoi baie copilaşului etc… nu există cazuri de pedofilie şi/sau incest.

Nu mereu sunt ambii soţi vinovaţi când se ajunge la divorţ. De multe ori vina chiar este unilaterală. De multe ori, unul din ei e vinovat doar pentru că a inghiţit prea mult. Culmea, în numele căsniciei si a menţinerii familiei!

Care familie e cea dezorganizată? Cea cu doi părinţi, dar cu violenţe, fie ele doar verbale, că dacă se ajunge şi la cele fizice, deja e foarte grav, sau cea cu un părinte, dar în care copilul are dragoste, linişte, inţelegere, în care se simte în siguranţă?

E trist că încă mai văd mentalitatea ”Eu te-am făcut, eu te omor!”… De ce nu înţelegem că suntem doar părinţii lor, nu stăpânii lor. De ce să nu le lăsăm libertatea de a-şi alege ei cum să-şi trăiască viaţa, noi doar să-i învăţăm să fie responsabili, să nu le anihilăm instinctele inoculându-le teama de a trăi şi de a lua decizii. Să fim lângă ei atunci când greşesc, să-i învăţăm să se ridice. Să-i învăţăm că limita între a înţelege pe cineva şi a judeca este foarte fină şi că a judeca nu e dreptul nostru.

Să nu mai fie lăsate toate astea în sarcina şcolii, a bisericii, a rudelelor sau a bonei (dacă părinţii mereu aleargă după bani). E datoria noastră de părinţi… Datorie pe care trebuie s-o îmbrăcăm în dragoste… Dacă mă gândesc mai bine, nici datorie nu e… e menirea noastră, din momentul în care ne ţinem prima dată pruncul în braţe.

Lipsa hainelor de firmă, a maşinii de la majorat vor fi iertate… Lipsa noastră de lângă ei, ca părinţi, va lăsa traume inimaginabile şi vom constata că banii după care am tot fugit, lăsându-i singuri pe copii, scuzându-ne în acest fel incompetenţa ca părinţi, nu va mai avea cine să-i cheltuie… decât poate doar pe alcool şi droguri… Să nu le pretindem copiilor noştri ceea ce noi nu le-am putut oferi (în unul sau în doi părinţi, nu contează)… Dragoste, încredere în ei, linişte, inţelegere, respect, drepturi egale în familie, chiar din momentul în care intră în ea…

Ioana Cătălina
Voluntar Salvați Copiii