Nu trec cu bocancii peste deciziile copilului meu!

Nu trec cu bocancii peste deciziile copilului meu!

Nu e ușor să fii mamă, mai ales de adolescent. Însă mă strădui, zi de zi, să fac față provocărilor (oh, și cât de multe sunt!). Pentru asta, încerc să nu mă abat de la câteva reguli care, în timp, testate, s-au dovedit a fi bune. Iată-le, poate merg și la voi:

  1. Este decizia lui, dar mă implic.

Indiferent de interesele care-l determină să ia o anumită decizie, nu îl constrâng, sau, mai rău, nu îl manipulez, să acţioneze împotriva dorinţei lui. Vrea ceva care mie mi se pare aberant? Foarte bine! Clocotesc, spumeg, dau în foc, mi se aprind toate alarmele, dar rămân calmă. Avantaj eu, încă. Până când, nu ştiu. Deocamdată, adică de mai bine de 13 ani, stăm foarte bine la capitolul comunicare şi încredere. Construiesc punţi, zilnic. În loc să dărâm, mă agăţ, fie chiar şi de cel mai nesigur pârleaz. Nu încerc să-l conving că nu este bine ce-a făcut, ci îi explic implicaţiile deciziei lui. În mare parte îmi iese!

  1. Nu adopt un aer superior dacă am interese diferite de ale lui.

Indiferent de situaţie, fie că este vorba de note, de o atitudine, o dorinţă sau orice altceva, înţeleg că el, copilul meu, nu este doar un copil. Este o persoană! Este firesc să aibă gusturi, dorinţe, nevoi, aspiraţii, interese diferite de ale mele. Dacă situaţia este în defavoarea lui, de pildă o notă proastă, nu mă arăt superioară. Nu îmi arăt supărarea, poate doar dezamăgirea. Nu bombănesc inutil. Aflu circumstanţele, motivele şi păstrez o atitudine calmă, amestecată cu înţelegere. Nu-l lezez emoţional nici cu fapta, nici cu vorba. Privirea mea spune multe, iar „orice problemă are o soluţie” vine la pachet cu „sunt de partea ta”.

  1. „Sunt de partea ta” nu înseamnă că sunt de acord cu el.

Păi, dacă situaţia îmi dă dureri de cap, calmul şi răbdarea sunt cuvintele de ordine. Nu-l las singur la greu, în impas, nu urlu şi nu folosesc cuvinte care dor. Încerc să-l sprijin, să-l înţeleg, să-i fiu alături şi să-l ajut. Dacă îl înţeleg nu înseamnă că îmi place, accept sau nu are nevoie de schimbare. Pot accepta nota proastă, îi pot înţelege supărarea, dar să ţipe, să trântească, să izbească uşi sau orice altceva, doar pentru că este nervos, nu sunt de acord să o facă. Ştie asta şi la capitolul ăsta, avem pace. Deocamdată.

  1. „Te iubesc” nu ţine de performanţele copilului meu.

Îl iubesc, chiar dacă nu îmi place o anumită situaţie. Nu trec cu maşina de luptă peste ipostază, nici macar cu bocancii. Nu-l constrâng cu „eu ştiu mai bine”, ci îl iubesc oricum. Nu voi aştepta să ia numai note de 10, ca să-l iubesc. Sunt alături de el în definirea lui, în devenirea lui şi îl iubesc oricum.

  1. „Sunt aici pentru tine” înseamnă că sunt prezentă chiar şi emoţional.

Asta îi transmit când trece printr-un moment dificil: „sunt aici pentru tine”. Nu-i distrag atenţia de la situaţia dificilă. Nu-l învăţ ce trebuie să facă. Sunt acolo lângă el cu fiecare părticică din mine, îl ascult, fără să-l întrerup, chiar dacă zbuciumul lui (mă) doare. Îmi deschid braţele şi îi dau tot timpul meu pentru frămîntările lui, pentru a spune tot ceea ce simte. Şi-aşa, printre ochii mei avizi, urechile mele ciulite, întrebările puse, din când în când, îşi gasesc singure răspunsul. Cel mai important, răspunsul vine de la el. Eu doar sunt acolo. Doar aşa conştientizează când se poate baza pe cineva şi când se poate descurca singur.