Toți copiii au nevoie de dragoste

afectiunea copiilor

Eram în ultimul an de liceu, anul V, iar una dintre materii se numea ”psihopedagogie specială”, genul acela de curs în care ți se descriu diferite sindroame cu simptomele sale și ai impresia că le ai pe toate. Într-una dintre ore, doamna profesoară, care era și diriginta noastră, ne-a scos din liceu pentru o oră practică și ne-a dus la un centru pentru copii cu dizabilități. În acest centru erau copii cu diferite dizabilități fizice și psihice, unii fără părinți, alții pe care părinții îi lăsau acolo de luni până vineri și îi luau acasă doar în weekend sau pe care doar îi vizitau în zilele de weekend.

Îmi amintesc că am intrat într-o clasă care mi s-a părut supra-aglomerată și că m-am așezat lângă o fetiță cu sindrom Down, o fetiță de altfel foarte simpatică și comunicativă, mi s-a părut mie.

Și îmi mai amintesc momentul de la plecare. După minute bune petrecute cu acea fetiță, micuța s-a agățat de gâtul meu și m-a cuprins cu mâinile și piciorușele ei, așa cum se cațără maimuța în copac și cum, aveam să descopăr după mai mult de zece ani, se agață orice copil de părintele drag. Îmi amintesc că doar forța a două îngrijitoare a putut să ne despartă, atât de bine strângea cea mică. Iar eu tremuram din toate încheieturile. Era ceva nou, la care nu mă așteptam și pentru care nu mă pregătise nimeni.

Făcusem sute, poate chiar mii de ore de practică, atât la grădiniță, cât și la clase primare. Primisem și prima cerere în căsătorie de la un băiețel de grupa mijlocie (care îmi spusese că știe că e mic, dar o să crească), erau copii pe care îi revedeam cu drag și de care mă simțeam apropiată, dar era pentru prima dată când interacționam direct cu un copil căruia îi lipsea – dincolo de vreun sindrom sau dizabilitate – ceva după care tânjim toți: afecțiunea. Acel copil nu era bolnav, așa cum poate e mai simplu a crede la prima vedere, era în primul rând lipsit de dragoste, de atenție.

Îmi amintesc că am ieșit pe poarta centrului tremurând toată. Cred că eram în stare de șoc. Știu că mi-am spus atunci că n-aș putea niciodată să lucrez într-un astfel de centru, că mi s-ar rupe sufletul să-i văd pe acei copii cum se agață la propriu de părinți sau străini, în căutarea sentimentului suprem de iubire, și n-aș avea tăria să îi smulg din strânsoare.

Mai târziu, când lucram în presa scrisă, am ajuns – pentru niște reportaje – în centre de plasament. Am păstrat distanța. N-aș mai fi putut vedea un copil plângând în urma mea. Și apoi, vorbind cu o asistentă maternală, am înțeles perfect de ce i se părea nedrept ca un copil, după ce a fost crescut în familia respectivă pentru patru, cinci sau chiar mai mulți ani, să fie luat din familia respectivă și mutat în altă familie sau centru de plasament. Și am înțeles de ce se gândea să renunțe. Nu îi mai putea privi pe copii cum pleacă împotriva dorinței lor, cu inimile frânte.

Când văd oameni, părinți sau nu, care spun altor părinți, în special de băieți, că trebuie să fie mai fermi, mai distanți, că băieții nu trebuie drăgăliți atât de mult, că sunt bărbați – vorba ceea, îmi vine să îi trimit într-un centru de plasament sau cu copii cu dizabilități, că poate așa înțeleg nevoia principală a copiilor. Indiferent că sunt băieți sau fete, copiii au nevoie de dragoste. Și dacă asta înseamnă să îi alinți așa cum le place lor, dacă înseamnă să te întinzi pe zece centimetri lățime alături de ei, în patul lor de copii, sau să improvizezi teatru de păpuși cu orice obiect din casă, după tocul ușii, atunci când nu-ți poți ordona nici propriile gânduri, atunci oferă-le această dragoste.

Nu îți lăsa niciodată propriul copil să ajungă să se agațe de orice străin care îi acordă cinci minute de atenție. Lasă-l să vină la tine și să stea la tine în brațe oricât de mult își dorește. Se va desprinde singur. Pentru că va ști că se poate întoarce oricând.