Tortul și virgula

Tortul și virgula

A fost ziua fiică-mii. Petrecere mare, copii, invitații, emoții – să iasă totul bine, să ne bucurăm, să ne distrăm cu toții. Rezolvasem aproape totul din timp, să n-am griji pe ultima sută de metri. Doar tortul mai era de bifat – “lasă, mă duc jos, la cofetărie și dau comandă zilele astea”.

Seara, când mă întorc acasă, ce să vezi, pe ușa cofetăriei trona un afiș mare, cu renovare-reamenajare. Pfaiii!

Nici nu știam la care cofetărie să mă duc – să fie și OK, să fie și aproape, să nu trebuiască să fac vreun maraton cu tortu-n brațe, să nu fie nici prea scump… Grea alegere, zici că trebuia să aleg școala la care să învețe odrasla!

N-am știut ce să fac și, cum am procedat și la alegerea școlii, am ales cofetăria cea mai apropiată de casă. Una renumită pe vremea lui tata.
– Bună ziua! Vreau să dau o comandă pentru un tort. Aveți un catalog?
– N-avem, ne pare rău.
– Da’ puteți să puneți pe tort o poză cu un personaj?
– Cum să nu, putem! Dar nu puteți comanda acum, că nu e șefa și modelele sunt în spate, nu putem să umblăm la ele.
– Păi nu puteți să o sunați pe șefa?
– … Nuuu!
– Și când vine șefa?
– Veniți dumneavostră mâine, pe la zece!
– Nu pot, că eu lucrez de la nouă.
– Păi doar așa se poate.

Pufnesc, mă enervez – e joi seară, petrecerea e sâmbătă, iar eu nu am comandat tortul. Plec.

Pe drum, mă mai gândesc, telefonez copilei, îi explic că nu-i așa important să fie pe tort Buburuza (de la desenele animate Miraculos Buburuza și Motan Noir) și reușesc să o conving să facem un tort clasic, eventual cu flori pe el (asta mă gândeam eu că are la cofetăria odinioară celebră). Cumva bucuroasă, mă întorc.

– Da?!
– O să facem un tort obișnuit. Alb cu roz. Cu trandafiri pe el. Trei. Se poate?
– Daaa!

Socotește, scrie, taie chitanță. Îi dau 150 de lei. Toți banii pentru tort. Nu mă uit la ce sumă a scris. Dar am o grijă:
– Să scrieți pe el “La mulți ani, Camelia!”
– Cum să nu!
– Ați notat?
– Sigur!
– Cu virgulă?
– Ce virgulă?
– Scrieți așa: «La mulți ani» și după aia puneți virgulă, apoi scrieți cuvântul Camelia și apoi semnul exclamării.
– Da, doamnă, ce e primul tort pe care-l facem? (Mă privește cercetător, încercând să își dea seama dacă-s sărită de pe fix).
– Bine, am încredere. Ne vedem sâmbătă dimineața.
– Da, doar că atunci o să fie altă colegă aici.
– Oricum, rugămintea cu virgula o transmiteți dumneavoastră azi la laborator, nu?!
– Da, doamnă! (Și zâmbește îngăduitor).

* * *

Sâmbătă dimineața. Alergătură, pregătiri pe ultima sută de metri, fuga la cofetărie.
– Bună dimineața, am venit după tort.
Îi dau chitanța.
– Ați plătit 50 de lei, trebuie să mai dați 100.
-…
Mă uit pe chitanță. Scria 150 de lei. Pe hârtia de mână, cea “cu comanda” scria însă avans 50 de lei. Greșise colega.
– Uitați chitanța.
– Da, dar aici scrie 50 de lei!
– Chiar nu vreau să-mi stricați ziua! Sunați-vă colega!

O sună. Se rezolvă. Aduce tortul. Mă uit la el siderată.
– Nu vă place sau ceee?
– Păi pare și cam mic și…
– Păi atât ați vrut!
– Și nu mi-ați pus virgula!
– Ce virgulă?

Explic. Virgula de după “La mulți ani”. Iar după virgulă, trebuia scris cuvântul Camelia și apoi semnul exclamării. Mă privește cu teamă – crede că are în față o nebună. Mai explic o dată. Încerc să apelez la logică: “Atunci când citiți aici, citiți «La mulți ani!». Doar atât. Iar mai jos ați scris «Camelia», ca și cum s-ar fi semnat. Înțelegeți?”.

– Haideți doamnă, cum să scrie așa? S-a scris cum trebuia, că doar așa se scrie! Facem torturi de când lumea și pământul, nimeni n-a cerut așa ceva! E oră de gramatică sau aniversare?
– Păi am cerut eu. Ar trebui să nu mai iau tortul. (Ce folos? Îl plătisem, altul nu mai aveam cum să fac în doar câteva ore).
– N-aveți decât! Cum credeți!

Și îmi împachetează nervoasă tortul. Mi-l dă, supărată, acrită că tocmai ea a nimerit o clientă țicnită. Îl iau. Nu-mi spune că e ambalat în carton subțire și că ar trebui să-l țin altfel, nu de torțile cutiei. Evident, cutia se rupe. Ca un magician invitat la petrecerile micuților, reușesc să salvez tortul. Și apoi izbunesc. Nici nu mai țin minte ce am spus, cert e că nu am vorbit urât. I-am vorbit doar, cu ton ridicat, despre virgulă, avans scris greșit, lipsă de profesionalism, despre faptul că putea să mă averizeze că nu țin bine cutia, că nu au nici măcar niște poze cu desene (și nici nu se străduie să aibă), că nu-mi place deloc atitudinea asta cu “las’ că merge și-așa!”.

Urmarea?

– De ce îmi vorbiți așa de sus? Credeți că dacă sunteți profesoară vă permit? Noi, ăștia fără studii, nu suntem oameni? Atâta scandal pentru o amărâtă de virgulă!!
Îmi dădeau lacrimile de nervi. Am respirat adânc, mi-am luat tortul fără virgulă și-am plecat.

P.S.

Dar, părinți, să știți, la petrecere ne-am distrat,
Chiar dacă eu m-am înecat
Atunci când tortul l-am gustat!
Cred că o virgulă-n gât mi-a stat
Atunci când am mâncat!