Timiditatea la copii – Emoție, teamă, rușine?

timiditatea la copii

Este copilul meu timid?

Când vorbim despre timiditatea copiilor este nevoie de atenţie şi fineţe în stabilirea criteriilor după care punem această “etichetă”.

În spatele unui “copil timid” se ascunde de obicei sensibilitate, atenţie la detalii – faţă de tonul, cuvintele şi gesturile pe care ceilalţi le fac – , nevoia de timp de adaptare la o situaţie nouă.

Adeseori se crează confuzie între timiditate şi anxietatea socială, ori un copil timid are nevoie de timp şi spaţiu pentru a se adapta, pentru a cunoaşte şi căpăta încredere, de încurajare şi suport atunci când întreprinde sau se implică într-o activitate sau cunoaşte oameni noi, pe când un copil cu anxietate socială evită sau “suportă” cu greu compania altor persoane – adulţi sau covârstnici -, nu se implică în activităţi întreprinse de ceilalţi indiferent cât timp de adaptare ar avea la dispoziţie, chiar somatizează uneori atunci când este “împins de la spate” să se implice în anumite activităţi sau să participe la petreceri la care sunt prezente şi alte persoane – adulţi şi copii – acuzând dureri de burtă, de cap, stări de greaţă / vomă pentru a evita sa intre în contact cu ceilalţi şi a evita situaţia socială respectivă.

Copilul timid îşi face prieteni cu dificultate, pe când copilul cu anxietate socială sau anxietate de separare nu reuseşte să lege prietenii.

Timiditatea la copii - Emoție, teamă, rușine?

Dacă până în jurul vârstei de 3 ani copiii sunt de regulă expansivi, curioşi, energici, după această vârstă părinţii sau cei care îl îngrijesc pe copil în majoritatea timpului, pot observa schimbări în atitudinea şi comportamentul copilului. Astfel, copilul poate deveni mai retras, ruşinos, mai puţin interesat (la prima vedere) de interacţiunea cu ceilalţi copii şi cu adulţii, îndeosebi cu cei pe care abia acum îi cunoaşte şi care nu fac parte din anturajul lui, ascunzându-se uneori în spatele persoanelor cunoscute sau după diferite obiecte, preferă sa se joace singur sau cu alţi copii pe care îi cunoaşte deja, interacţionează cu dificultate cu ceilalţi copii şi adulţi pe care nu îi cunoaşte, iar atunci când o fac vorbesc încet şi vocea le este uneori nesigură, uşor tremurândă.

Uşor, uşor copilul primeşte „eticheta” de timid, de cele mai multe ori aceasta având în ochii celorlalţi conotaţii negative, văzându-l ca pe un copil care nu socializează, care este neprietenos, singuratic.

Câteva dintre cauzele care il pot face pe copil să fie timid:

  • Teama de a fi respins (aceasta implicând o experienţă negativă din trecut), eşec anterior;
  • Educaţie autoritară, foarte restrictivă care îl impiedică pe copil sa aibă iniţiativă, îi restricţionează independenţa pe care copilul ar trebui să o experimenteze, bineînţeles raportat la vârsta pe care acesta o are;
  • Criticile frecvente aduse iniţiativei şi activităţilor pe care copilul le intreprinde;
  • Imitarea comportamentului unuia dintre parinţi sau a unei persoane apropiate din anturajul copilului;
  • O imagine de sine negativă (de tipul eu nu pot, eu nu ştiu) ce poate fi influenţată de cei din jur prin exprimări de genul „El /ea de ce poate şi tu nu poţi?” sau afirmaţii la adresa copilului de genul „El /ea este timidă” venite din partea părinţilor / bunicilor;
  • Încredere în sine scazută construită pe o imagine de sine negativă, experieţe eşuate, descurajarea verbală sau / şi non-verbală de către persoane apropiate copilului;
  • Nevoia unui timp de adaptare la o situaţie nouă care poate implica şi interacţiunea cu oameni noi pentru copil, perioadă în care copilul se află în aşteptare observând ceea ce se întâmplă şi abia apoi alăturându-se celorlalţi şi implicandu-se în respectiva activitate.

Timiditatea la copii – pozitivă sau negativă?

Timiditatea la copii este de cele mai multe ori greşit înţeleasă deoarece nu este o emoţie, ci un amestec de teamă, tensiune, reţinere, ruşine, experienţe eşuate, blamare din partea celor apropiaţi şi / sau pe care copilul îi valorizează, toate acestea inhibându-l pe copil şi impiedicându-l sa întreprindă acţiuni, să relaţioneze, să vorbească, să se joace cu ceilalţi copii de vârsta lui şi nu numai.

Etichetarea copilului ca „timid” nu îl ajută deloc, ba chiar îl face pe copil să îşi asume, să se identifice cu eticheta, sa se “conformeze” şi sa se comporte în consecinţă, întărindu-i astfel comportamentul nesigur, de jenă, teamă, ruşine, neîncredere şi consolidându-i un tip de ataşament nesigur.

Timiditatea poate avea valenţe „pozitive” sau „negative” după cum este „valorizată” de către părinţi. Astfel, putem spune despe un copil timid ca este liniştit, sensibil, bun observator şi ascultător, pentru a nu-l complexa, în loc sa repetăm că este timid ca şi când ar fi ceva negativ.

Uneori, timiditatea copilului poate fi greşit inţeleasă de ceilalţi copii, dar nu numai, iar acesta poate fi catalogat ca fiind neprietenos, distant, iar copiii vor tinde sa îl evite, copilul simţindu-se respins şi nevoit sa se joace singur.

Procesul de socializare al copilului timid se produce în timp. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă, poate sta un timp pe margine să îi privească pe ceilalţi copii şi apoi să se alăture şi să se implice în jocul lor.

Câteva sugestii pentru părinţii care au un copil timid:

  • Încurajarea permanentă a copilului cu privire la implicarea în noi experienţe şi situaţii;
  • Lăsaţi-l pe copil să îşi manifeste initiaţiva şi creativitatea. Nu stabiliţi limite prea rigide, nu fiţi prea restrictiv;
  • Nu îl certaţi şi nu îl criticaţi pe copil atunci când nu se angajează într-o situaţie de care îi este teamă. Nu este utilă pedepsirea copilului timid. Fiţi înţelegători şi suportivi cu copilul, întelegeţi faptul ca timiditatea nu este alegerea lui de a reacţiona, ea este un comportament de cele mai multe ori învăţat sau care reflectă neîncredere în sine, neîncredere în reuşita personală, teama de eşec ce vine din experimentarea unei situaţii din trecut care nu s-a finalizat cu succes pentru copil;
  • Elaboraţi obiective mici pentru depăşirea timidităţii, nu îi cereţi dintr-o dată ceva major şi solicitat pentru el;
  • Ca adulţi, când vă jucati sau vorbiţi cu copilul staţi la acelaşi nivel cu el. Dacă copilul stă pe jos, aşezaţi-vă lângă el, nu pe scaun, deoarece poate interpreta ca sunteţi în poziţie de superioritate;
  • Vorbiţi cu copilul despre ceea ce simte, ajutaţi-l să își descrie emoţiile, să verbalizeze ceea ce simte în diferite situaţii, explicaţi-i că mai sunt copii care simt ca el şi că este în regulă să observe copiii implicaţi într-o activitate înainte de a se decide dacă îi place şi vrea să se alăture lor;
  • Incercaţi să vă amintiţi când a inceput să fie timid. A fost aşa întotdeauna sau o situaţie anume a declanşat acest comportament. De obicei există un motiv pentru care copilul devine brusc retras, rezervat, neîncrezător;
  • Observaţi comportamentul pe care îl aveţi dumneavoastră, dar şi ceilalţi adulţi aflaţi în jurul copilului în situaţii sociale, îndeosebi în cele noi. Nu uitaţi că de cele mai multe ori copilul imită comportamentele părinţilor, iar dacă dumneavoastră aveţi tendinţa de a acţiona timid în legarea relaţiilor, în situaţii noi, atunci acest comportament acţionează ca un model pentru copilul dumneavoastră care vă va copia comportamentul.

De regulă, timiditatea copiilor se diminuează semnificativ sau dispare când li se acordă atenţie, când sunt încurajaţi, când le este întărită încrederea în sine, când le este apreciată iniţiativa, creativitatea, când experimentează succesul în activităţile pe care le iniţiază sau în care se implică. Atunci când nu se întamplă acest lucru, iar timiditatea nu se diminuează ca intensitate a trăirilor de teamă, tensiune, reţinere, ruşine şi apare comportamentul de evitare a situaţiilor sociale, ea poate fi semnul unei structuri de personalitate evitantă sau al dezvoltării anxietăţii sau fobiei sociale în perioada adolescenţei.

Timiditatea nu este o boală

Amintiți-vă că timiditatea nu este o boală şi nici o alegere. Ea poate fi un mod în care copilul vă arată cum vă comportaţi în anumite situaţii (comportamentul copilului având rol de “oglindă”  a comportamentului adulţilor din jur), pentru că vă imită, dar poate fi şi rezultatul unei gestionări neportrivite a unei situaţii din viaţa copilului, situaţie aparută în familie sau în afara ei.

Să pedepsiţi un copil timid este cea mai nepotrivită „soluţie”. Iubiţi-vă necondiţionat copilul, încurajaţi-l, ascultaţi-l şi auziţi-l, întelegeţi-l, ajutați-l să îşi extindă zona de confort, fiţi alături de el, învătaţi-l să îşi facă prieteni, să relaţioneze.

Resurse: Helping Your Child Overcome Shyness”, Jessica Rosenthal