A-ți frustra copiii. O misiune ingrată.

Octavian Badescu

De asemenea ingrată a fost și provocarea de a scrie un editorial pe acest site, despre relația părinte-copil, despre educație, despre rolul de tată.

Am hotărât să “o fac lată”, mai ales ținand cont de specificul cititorilor, în marea lor majoritate – cititoare…

Așa că accept să stârnesc un val de indignare și de mânie și afirm răspicat că cea mai serioasă preocupare educațională a mea în raport cu proprii copii este cum să îi frustrez.

Da, ați citit bine.

Deloc paradoxal, ca pe mulți dintre cititorii acestor rânduri, mă preocupă foarte mult fericirea copiilor mei. Cred cu tărie că un anume grad moderat de frustrare a copiilor conduce la întărirea caracterului lor, la formarea unei personalități solide, capabile să facă față cu succes provocărilor vieții.

Din frustrare se naște ambiția, frustrarea conduce la dorința și la tăria de a-ți atinge propriile vise și copiii care au “de toate” azi riscă să devină nefericiți în viitor. Chiar dacă vor avea, nu vor avea prin propriile lor forțe și asta le va genera nefericire. Neimplinire sufletească, dar și pauperizare, care îi va afecta probabil cu precădere pe nepoți.

Copiii acestor ani au oportunități de acces la destule, în principiu la “de toate”, de o manieră care multora dintre noi ne-a fost straină. Iar daca au mai avut și șansa sa se nască într-o familie ale căror griji materiale sunt nesemnificative, pericolul lipsei de motivație a copiilor este foarte real.

“Instant gratification” face legea în ziua de azi și pentru cei mici și pentru adulți. Desene animate cât cuprinde, haine de tot felul, jucării, tablete, console, locuri de joacă, toate cele sunt astăzi accesibile fără eforturi supraomenești.

Spre exemplu, unul din băieții mei are 9 ani. Este la o scoală privată, toți copii din clasă au mobile performante, el nu. Nici nu ar avea nevoie, dar iși dorește. Dilema zilei pentru mine este dacă să îl frustrez și să îl ambiționez oferindu-i-l eventual ca recompensă a unei realizări peste un an-doi măcar, riscul fiind izolarea de grup cu toate consecințele aferente. Sau ii luam inca de pe acum pentru a intra și el “în rândul lumii”?

Suntem natural înclinați către “vreau să îi ofer copilului meu tot ceea ce nu am avut eu” și “toate condițiile”, uitând că este posibil să sădim astfel în proprii copii germenii nefericirii, nerealizării cauzate de lipsa de ambiție. Asta ne dorim?

Știu din proprie experiență că fericirea provine din evoluția realizată prin propriile forțe, prin faptul că ai pornit de la 2-3 și ai ajuns la 8-9. Daca pornești de la 9, unde mai poți să ajungi pe o scară până la 10 ? Ai toate șansele să ajungi chiar mai jos și este ultimul lucru pe care mi-l doresc pentru copiii mei, chiar cu prețul de nu fi “preferatul” lor la această vârstă.

Rădăcina progresului stă tocmai în precaritatea resurselor disponibile, astfel încât, cel puțin pentru mine, dilema “îi dau pește” sau “îl învăt să pescuiască” are un răspuns bine definit.

Voi pentru ce optați?