Teoria plânsului – îl ignori sau îl liniștești?

Copil care plînge

Informațiile din cărțile de parenting, faptele reale și trăirile proprii expuse pe forumuri și bloguri de mămici, conduc la păreri împărțite. Sfaturile contradictorii despre plânsul bebelușilor și al copiilor împart părinții în două tabere. Cei care nu au inima să-și lase copilul să plângă până se liniștește sau până adoarme și cei care consideră plânsul ca o formă de manipulare.

– Păi dacă știu că a mâncat, a dormit, nu-l doare nimic și plânge doar pentru că nu-l iau în brațe sau i-am interzis ceva, atunci îl las să plângă.

Am citit mult pe această temă și cred că e formă sănătoasă de dezvoltare. Noi de mici am fost învățați că lacrimile sunt o formă de slăbiciune. Mai ales în cazul băieților. De când procedez așa am observat că este mai bine. Toate sentimentele, emoțiile și furiile acumulate, pe care nu și le poate exprima încă, sunt eliberate prin plâns. Uneori nu-i dau atenție, alteori stau lângă el și-l mângâi ușor. Îi vorbesc, dar nu-l iau neapărat în brațe.Văd asta ca un mijloc terapeutic. Îl las pur și simplu să plângă, mi-a povestit mămica unui băiețel de 2 ani.

Pe de altă parte cunosc mămici care spun că micuții au în primul rând nevoie de afecțiune, că trebuie luați în brațe și liniștiți imediat.

– Nu pot să îl aud plângând. Îi distrag atenția, îl alint, îl iau în brațe și fac orice numai să nu mai plângă. Nu mi se pare o formă de manipulare, deși recunosc că, uneori obține anumite lucruri prin plâns, povestește o altă mămică.

Orice părinte dorește să-și știe copilul sănătos și fericit. Oricare dintre părinți dorește tot ceea ce este mai bine pentru copilul său. Și acționează în consecință. Și, după cum știm cu toții, binele, siguranța și fericirea nu au făcut rău nimănui niciodată. Părinții sunt programați biologic de a răspunde nevoilor copiilor. Intuiția maternă nu a dat greș în cele mai multe dintre cazuri. Sentimentele pe care le descoperim în noi când devenim părinți nu trebuie ignorate. Dacă tot ceea ce facem în calitate de părinți este făcut cu dragoste, rezultatele nu au cum să nu apară. Fiecare dintre noi dorește un mediu sigur pentru copilul său. Dragoste și siguranță în această lume mereu în schimbare. Fie că alegem să ridicăm copilul de fiecare dată cănd plânge, fie că îl lăsăm să se liniștească prin plâns, toți considerăm că procedăm corect. De căte ori nu auzim cuvintele cunoscute, spuse cu tărie și convingere, ”o mamă știe întotdeauna ce este mai bine pentru puiul său”?

Putem spune toți, și fiecare pe rând, ca părinți, că nu ne-am simțit niciodată vinovați față de copilul nostru? Că nu am greșit niciodată? Că toate metodele folosite de noi în creșterea, dezvoltarea și educarea copiilor noștri au fost cele mai bune? Cele mai alese? Ambele teorii despre plâns au argumente suficient de solide. În ambele cazuri, părinții sunt absolut convinși că procedează ok. Mai mult, cercetări, diferite studii de caz dau credit ambelor variante. Una pledează pentru ”lipsa răsfățului” și ”crearea de dependență”, cealaltă conduce spre afecțiune, echilibru emoțional și atașament garantat. Care dintre noi, părinții de rând, cei care nu suntem specialiști, putem spune, așa cu mâna pe inimă, că alegem întodeauna varianta corectă? Cine poate spune cu certitudine care este varianta corectă? Creștem copii și creștem odată cu ei ca părinți. Lacrimile frumos curgătoare sunt absolut firești. Sunt contraargumentul împotriva oricărei critici constructive. Sunt spontane și absolut normale.

Ce facem cu plânsul copiilor noștri? Îl ignorăm sau îl liniștim?