„În taxi eu fac legea!”

taxi

Eu am permis de conducere, dar mi-e teamă să conduc. Mi se pare că toate mașinile vin spre mine, că degeaba conduc eu bine dacă alții, nepricepuți, provoacă accidente, iar eu nu am suficient timp de reacție.   Probabil că am nevoie de psihoterapie.

Însă până să se concretizeze ședințele la psiholog (știți cum e – „mă duc mâine”, „încep de luni”, „lasă că nu e chiar neapărată nevoie”) trebuie să mă deplasez cumva cu copila, la prea multele activități la care mergem aproape zilnic.

Așa că, de multe ori, alegem taxiul. Scump, dar ce să zic, ăsta e prețul fricii. Și mă urc în taxi cu fata, ignorând faptul că șoferul s-ar putea să conducă mai prost decât mine. De vreo trei ani încoace, pot să spun că am cunoscut sute de taximetriști. Unii politicoși, alții de-a dreptul nesimțiți, unii bonomi și iubitori de copii, alții dimpotrivă.

Teatrul Dubee Doo

Copila mea a răspuns cu drag, ușor emoționată, de sute de ori, la întrebări de genul „Cum te cheamă?”, „Câți ani ai?”, „Îți place la balet?”, „Ce faci tu la ju jitsu?”, „Știi să-mi spui ceva în engleză?”, „Cum e la grădiniță?”. Dialogurile de felul acesta cred că i-au făcut chiar bine. Însă a avut parte (și continuă să aibă parte) și de ziceri precum „Nu te mai mișca!”, „Nu mai cânta, cântă la tine acasă!”, „La mine în taxi eu fac legea”, „Nu mai desena cu degetul pe geam, că abia am fost la spălătorie!”, „Atenție la picioare, să nu murdărești bancheta!  Fiți, doamnă, atentă!, așa o educați?”, „Sper că nu te apuci de mâncat…”. Aș putea continua, dar nu vreau să pară că balanța ziselor neplăcute înclină în defavoarea conversațiilor frumoase.

Două curse mi-au rămas însă adânc întipărite în minte. Prima – ne-am urcat într-o mașină luată de la stradă. La un moment dat, am constatat că mașina făcea stânga-drepta cam des și se auzeau și claxoane de atenționare de la alți șoferi. M-am uitat mai atent la taximetrist. Și m-am îngrozit! Avea ochii închiși! Am zis că vreau să cobor „Acum!”, „Aici!”. Mirat, a oprit. „V-ați răzgândit?”. „Da, ne-am răzgândit!”. M-a privit urât, cu ochii injectați. I-am dat 10 lei, deși nici bine nu pornisem, și am tras copila ca pe un sac de cartofi din taxi. Ori era beat, ori obosit, ori drogat…

A doua experiență de neuitat a fost un taximetrist extrem de vorbăreț. Care glumea, o făcea pe fată să râdă, iar ea se simțea prea bine. La un moment dat, ținea cu o mână volanul, iar cu cealaltă se întorcea și o gâdila pe fată. Ups! Să-i zic să nu mai pună mâna pe genunchii fetei? Să tac? Nici nu știam cum să reacționez. Doar mă rugam să ajungem mai repede. Și, slavă cerului, am ajuns. Fata a fost extrem de încântată – „Ce taximetrist drăguț, nu ca ală care nu m-a lăsat să desenez cu degetul pe geam!”.  Am înghițit în sec și n-am știut dacă să o aprob.

E greu să fii taximetrist, și dacă îți plac copiii, și dacă nu. Însă este o limită undeva, acolo, pe care niciunul dintre taximetriști nu ar trebui să o depășească. Din păcate, limita asta e călcată în picioare de prea multe ori de breasla celor care străbat Bucureștiul zilnic, la volanul taxiurilor.

Ce e de făcut în privința asta, habar n-am – poate traininguri de comunicare, organizate de firme. Greu însă de crezut că patronii companiilor de taxi vor investi în așa ceva. Sau, cine știe…
Până atunci însă, în cazul meu, cred că e nevoie de niște ore de readucere aminte de condus. Și de curaj – sper să-l și găsesc undeva!