Tânăr arhitect angajat pe viață și în meseria de tată

Matius

Marius Ichim, proprietarul boutique-ului de arhitectură Matius, un studio de creaţie din România specializat exclusiv pe conceperea şi implementarea proiectelor de amenajare a spaţiilor de retail ne povestește despre ce înseamnă pentru el cariera de tată.

Iată povestea mea, tânăr arhitect angajat pe viață și în meseria de tată din 2009, respectiv 2011.

Ca arhitect am ‘debutat’ de timpuriu, desenând cu o pastă verde, fără pix, pe un ‘caiet de matematică’, forme și simboluri pe care le observăm în jurul meu la cinci-șase ani: covoarele de pe pereții bunicii, case cu hogeag din care iese fumul subțire, prietenos și jucăuș, stâna, fântâna și mai apoi satul pe care îl vedeam ‘de sus’ urcându-mă pe deal ‘la lutărie’. Am ținut să amintesc aceste detalii pentru că fără tăgadă, cele două meserii au spre fericirea mea, multe puncte de perspectivă comune.

Ucenicia de tată, asemenea fraților mei, am urmat-o în ‘Familia’, un institut din Iași, fără diplome și în care nu există vacanțe. Cum se exprimă maeștrii autentici, am ‘furat’ această meserie de la tatăl meu, care și el la rândul său a învățat-o și a perfecționat-o cu migală de la generațiile mai vechi, fiind deseori o calificare confundată cu instinctul de tată (sîc).

Poate cea mai importantă cheie pe care am primit-o simbolic de la toți părinții mei, a fost că este greșit să ne fie frică să greșim. Nu este chiar atât de ușor de înțeles dar cu certitudine nu este ușor de mânuit această cheie, frica fiind uneori prea greu de învins. Iată câteva exemple: am făcut multe schițe, crochiuri înainte de a desena pe calc adică ‘pe curat’ un proiect, am rescris acest articol de mai multe ori de frica să nu fiu prea nu știu cum, am rupt nenumărate foi din caiet pentru că greșeam căciulița lui ‘a’ chiar în ultimul cuvânt ‘Temă pentru acasă’. Ori… în meseria de tată nu poți face acest lucru: copiii se fac fără copii, fără ciorne. Din acel moment, greșeli sunt cu adevărat numai fricile pe care am putea să le transmitem celor care ne seamană și nu ne seamănă deopotrivă.

Știu că zâmbești, știu că nu este 100% așa, dar această formulă mi-a slujit cu adevărat în momentele decisive. Autocenzura, teama de a nu greși, teama de a nu fi ridicol sau teama de a nu fi pedepsit ne pot fi determinant, mai mari dușmani decât prieteni. Dacă ar avea această frică, niciun copil nu ar mai încerca să meargă. Exceptând fricile primordiale, toate fricile ulterioare nașterii se dobândesc, iar în acest domeniu nu vreau să fiu autor.

Am învățat să îmi reprim deseori și pornirile de Educator, inversând rolurile cu Filip și mai apoi cu Teodor, cei doi ucenici ce-mi devin succesiv profesori. Copiii copiază nu doar trăsăturile mele ca tată biologic ci și caracterul, copiază formulele mele de exprimare și devin o oglindă a mea. Iar acest lucru îl aflu când cu naivitate îi întreb precum un copil: de ce este noapte, de ce ploua și cine este cel mai puternic om din univers?

Cred că ești de asemena familiarizat(ă) cu expresia: dacă nu am avut eu, măcar lor să nu le lipsească! Ce: Guma de mestecat? O bicicletă? O minge de forbal din piele? Un stilou cu peniță din aur? O meserie? Acum este rândul meu să zâmbesc: poate că nu își doresc ceea ce mie sau ție ne-a lipsit?…

Poate că tocmai acești copii sunt șansa noastră de a fi iarăși copii? Poate că tocmai atunci când cu ochii loviți de lumina violentă a lămpii din bucătărie, atunci când dormi în picioare în timp ce mâinile găsesc singure biberonul în sterilizator la trei dimineața, în exact acele clipe de reverie hipnagogică, descoperi printre scâncete și țipete ce amintesc distorsionat clopoțelul de la școală bucuria de a fi. Misiunea lor este poate dincolo de instinctul de reproducere al nostru ca animale, cel de a ne reNaște. Mai întâi ca părinți, apoi ca bunici și pentru cei mai fericiți dintre noi, ca stră și stăstră bunici.

Ah, dar de câte ori nu mi-au venit în spatele ochilor idei de proiecte privind iarăși și iarăși și iarăși același film de desen animat? Cât de evident este rolul copiilor în meseria mea de arhitect de retail: privesc totul cu mintea lor, reînvăț să scriu cu pasta fără pix, reînvăț să deschid uși nu să desenez clanțe.

Filip știe mai bine decât mine unde sunt magazinele Noriel, iar printre primele cuvinte au fost ‘meda mic’ (Mega Image-ul de lângă parc) și tinden (Kinder). Teodor decantează și filtrează mai firesc decât motoarele de căutare Google orice nume de film de desene animate, lucruri esențiale în forma de epurare a unor soluții de proiecte pe care le caut cu lunile în biroul meu.

Cei doi șefi ai mei când sunt mai puțin arhitect și mai mult tată, adică atunci când ajung acasă, în ‘Familia’, sunt fără să scormonesc prea tare în minte, cei mai exigenți șefi pe care i-am avut vreodată, dar și cei mai darnici. Mă ajută să îmi cultiv răbdarea, mă învață să fac echipă cu colega mea de bancă, ne pregătesc ferestre către lumea viitoare, ne ajută să nu ne osificăm și să nu uităm că succesul nostru ca părinți depinde în mare măsură de succesul lor în a fi copii.