Suntem pentru copiii noștri asemenea lui Pygmalion

Copiii noștri

Conform unuia dintre cele mai cunoscute mituri ale Greciei antice, Pygmalion, un sculptor grec, s-a îndrăgostit de propria operă, o femeie din fildeș. Deși era rege, idealismul său îl împiedica să-și găsească o soție potrivită. Dezamăgit, și-a făurit el una așa cum și-o dorea. Sculptura a ieșit perfectă, de o frumusețe rară, iar regele s-a îndrăgostit de ea. A numit-o Galateea și s-a rugat zeiței Venus (Afrodita), zeița frumuseții și a dragostei, să dăruiască viață operei sale, astfel încât să se poată căsători cu ea. Văzând pasiunea și nebunia dragostei lui, zeița Afrodita însuflețește sculptura și o transformă pe Galateea în cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Regele a trăit alături de ea până la adânci bătrâneți.

Povestea sau efectul Pygmalion reprezintă, în sens larg, profeția împlinită. De fapt este o artă. Este arta de a vedea ce este mai bun în oameni, în copiii noștri. Iar rezultatul este uimitor – oamenii vor tinde să se comporte cu tine așa cum tu îi vezi.

În mod voit sau involuntar, le arătăm celor din jur ce așteptări avem de la ei: direct, prin vorbe, sau mai subtil, și aproape fără să ne dăm seama, prin gesturi și semne. Cei din jurul nostru își ajustează purtarea și faptele în consecință. Este celebru experimentul profesorului Roberth Rosenthal care a format un grup de copii obișnuiți și a comunicat profesorilor că vor trebui să predea la o clasă de copii cu un nivel IQ peste medie. În realitate, copiii au fost aleși întâmplător, iar rezultatul a fost uimitor. Profesorii s-au comportat cu acei copii ca și cu unii geniali, iar rezultatele au fost ale unor copii geniali. Punându-le etichete de copii geniali, dascălii au determinat un comportament de învățare peste medie.

Când etichetăm omul, acesta tinde să se comporte conform „profeției” în raport cu noi. Așteptându-ne ca oamenii să se comporte într-un anumit fel, ceva din atitudinea noastră se va schimba, ei vor simți asta și se vor comporta conform așteptărilor noastre. Tot așa se întâmplă și la școală. Profesorii au anumite așteptări de la elevi. Și pun etichete – „elev bun”,  „elev slab”, „elev mediocru”. Ca într-o oglindă, elevii au aceleași așteptări de la ei înșiși: supraevaluate – „profu’ mă consideră bun, deci mă voi descurca cumva”, sau „profa’ mi-a pus doar note bune, învăț ca să nu-și schimbe părerea”, sau subevaluate –  „oricum îmi pune mereu 5, nu mai învăț”, „data trecută am știut bine și mi-a pus 7, așa că ce sens are?” .

Mai simplu spus, dacă un elev este considerat bun de profesori, el va asimila aceste așteptări. Asta înseamnă că profesorii se așteaptă ca el să învețe, să participe la ore, să-și facă temele, să nu chiuleasca, să ia note bune. Copilul percepe așteptările și va căuta să le împlinească.

Invers, dacă un elev este considerat slab pregătit, profesorii nu se așteaptă de la el să știe, să fi învățat chiar și atunci când acest lucru chiar se întâmplă. De cele mai multe ori va primi o notă mai mică decât un elev bun, chiar dacă performanțele sunt oarecum egale.

De la un elev slab sau mediocru, profesorii nu au așteptări să fie activ la ore, nimeni nu se așteaptă la cine știe ce rezultate școlare. Adesea, chiar și atunci când ar merita o notă mai mare, se alege tot cu un 7. Prin urmare, elevul nu este încurajat. Unui elev bun i se cere să răspundă chiar și atunci când nu ridică mâna, pornind de la supoziția că „oricum știe/gândește el ceva”.

Chiar dacă mulți vor ridica din sprâncene, este vorba de fapt despre „imaginea contează”. Șefii și cei care au în subordinea lor o mână de oameni știu cel mai bine că, maniera în care îi tratăm este influiențată, subtil, de așteptările noastre. Cum funcționează imaginea în școală? Păi, cam în același mod. Adică, elevul X are note foarte bune la română, mate, fizică, chimie. Profesorul de informatică este nou în școală. La prima ascultare, elevul X a știut, dar s-a mai poticnit puțin, a avut ezitări. Așa că, profesorul stă în cumpănă – să-i pună 8 sau 9? Parcă răspunsurile lui nu au fost de 8, dar, revelație, la celelalte discipline are numai 9 și 10. Ei, de 10 parcă nu a fost, dar îi dă un 9.

Același profesor însă, pentru aceeași performanță, ar fi dat 8, poate chiar 7 unui „elev mediocru”, influențat de aprecierile celorlalți profesori. A da și a primi „note pe merit” nu este chiar simplu. Am prieteni profesori care recunosc acest lucru. Dar, tot de la ei știu că, „i-am pus 2 când l-am prins că nu a învățat, chiar dacă are catalogul plin de note mari” sau „a primit un 10 dacă a știut foarte bine, chiar dacă notele lui sunt între 3 și 6”. Este corect și nu prea. Este drept, este și nedrept. Corect pentru că profesorul, în evaluarea care o face elevilor, nu pune accent doar pe performanța de moment, ci pe una de ansamblu. (La fel se întâmplă și într-o corporație. Șeful nu te concediază doar pentru că ai întârziat o dată la serviciu). Este și nedrept, incorect, dacă profesorul nu știe să dea o notă de încurajare unui elev cu rezultate mediocre sau slabe și nu știe să-l motiveze. După un efort considerabil (făcut poate în speranța că-și va mări media), o notă mai slabă decât prestația lui, riscă să-i distrugă total încrederea în sine și puțina motivație – „de ce să mă mai obosesc dacă ei tot mă cred prost”. Pe bună dreptate, așa poate gândi copilul.

Un profesor bun știe când să încurajeze un elev, știe când să-l motiveze, știe și când să sancționeze, știe și când să ierte. Dar, mai ales, nu se lasă păcălit de un vânător de note. Noi, ca părinți, trebuie să stimulăm încrederea în sine a copilului și să-i arătăm că avem așteptări pozitive de la el. Trebuie să să găsim o sincronizare între convingerea în rezultatele pozitive ale copilului, astfel încât chiar să gândim și să credem că „el poate” (dacă una gândim și alta spunem, limbajul gesturilor ne va da de gol), concomitent cu susținerea eforturilor, stimularea încrederii de sine și stima sa de sine. Adică să-l motivăm. Motivația este ceea ce îi determină pe oameni să acționeze așa cum acționează. Încrederea în sine, dorința de a ști, convingerile proprii, curiozitatea, voința, cunoștințele acumulate, familia și prietenii (anturajul) îl pot determina pe copil să învețe sau nu. Dacă avem așteptări pozitive în privința lui, copilul se va strădui mai mult, va avea note mai bune și un comportament de care vom fi mândri. Dacă avem așteptări puține sau deloc, copilul va avea rezultate mai slabe. Ca părinți, trebuie să stimulăm încrederea copilului în sine și respectul pentru el însuși. Trebuie să-l ajutăm necondiționat să aibă o imagine de sine cât mai bună, să-i „pândim” succesele, să-i scoatem în evidență calitățile, să-l ajutăm să-și corecteze greșelile și să se autoevalueze corect. Fiecare elev are o „latură bună” și dacă așteptările noastre sunt pozitive, vom genera un comportament pozitiv. Un manager a fost întrebat cum reușește să aibă mereu în subordine oameni atât de buni. Răspunsul lui a fost, pe cât de neașteptat, pe-atât de simplu: „Îi laud tot timpul cănd îndeplinesc sarcini în direcția așteptată, mă aștept la realizări extraordinare din start și mă comport cu toți, ca și cum ei ar fi cei mai buni din lume. Cred sincer în potențialul lor, chiar și atunci când ei înșiși au îndoieli. Același lucru îl aplic în viața personală. La copii face minuni!”.