Sarcina nu e deloc ca în filme. Iată o poveste reală

Sarcina nu e deloc ca în filme. Iată o poveste reală

Îmi doresc un al doilea copil, mă încântă ideea, vreau ca fetița mea să aibă o surioară sau un frățior, dar nu sunt pregătită nici acum, după aproape trei ani de când am aflat că voi fi mămică, pentru o a doua sarcină.

Nu pentru că mi se pare foarte greu să fiu mamă sau pentru că nu mai știu cum să mă organizez (și recunosc acest lucru, aștept sfaturile voastre) ca să fac bine toate lucrurile: și să merg la serviciu, dar să mă ocup și de casă – curățenie, spălat rufe, făcut mâncare, să am grijă și de copil – să ne jucăm, să cântăm, să pictăm, să ieșim în parc, să mergem la teatru ori la diverse ateliere. Și… să nu uităm, că este și soțul care „cere” – prin cuvinte sau privire – atenție (cu tot ce poate însemna ea). Și că orice relație se duce pe apa sâmbetei dacă nu este întreținută. Astea sunt preocupările mele din timpul zilei, care se sfârșesc pe la miezul nopții. E mult spus că se sfârșesc. De ce spun asta? Pentru că noaptea, trebuie să am grijă să-mi trezesc copila de câteva ori ca să facă pipi. Aș mai adăuga și faptul că încă mai bea lăptic noaptea (nu este alăptată). Nu aruncați cu înjurături acum, veți avea timp când voi scrie un articol dedicat acestui fapt. În plus, dimineața ne trezim la 7, o pregătesc de creșă, o duc la creșă (împreună cu soțul) și apoi mă duc la serviciu.

Recunosc că sunt epuizată – îmi place să glumesc spunând că sufăr de „oboseală cronică” și cred că aș merita, ca toate mămicile de altfel, o statuie uriașă sau măcar o vorbă bună. Nu numai că nu o primesc, dar celor din jur li se pare firesc să se petreacă lucrurile așa. Știți toate astea, și voi le trăiți. Dar nimic din tot ce v-am povestit până acum nu m-a speriat așa de tare încât să nu pot face pasul pentru o a doua sarcină.

În primul rând, îmi iubesc atât de mult fiica încât nu cred că mai am vreun gram de dragoste de oferit unui alt copil. Sună nasol. Știu! Și eu mă judec pentru aceste gânduri. Dar până una-alta, asta simt! În plus, provin dintr-o familie cu încă doi frați. Acum mi se pare minunat că am o soră căreia pot să-i povestesc diverse lucruri pe care nu i le pot spune totuși nici celei mai bune prietene – așa cum se spune în popor se pare că este adevărat faptul că sângele apă nu se face. Și mă bucură enorm că am și un frate, chiar dacă este la mii de km depărtare de mine. Știu că este acolo și că se gândește la mine. Că cineva, în momente grele, îmi poate întinde o mână de ajutor. Poate că nu o să fie așa. Dar e confortabilă ideea. Îmi plac familiile mari, le-am adorat întotdeauna și mă bucură că am una de așa natură. Nu am uitat niciodată petrecerile organizate cu familia extinsă – părinții, frații, nașii, finii, verii. Adulții păreau că se distrează grozav și nu cred că doar păreau.. Iar pentru noi – copiii, era un prilej grozav să punem la cale cele mai mari năzbâtii. Ce mai! Distracția era maximă! Cu toate acestea, în copilărie au existat multe momente în familie când m-am considerat dezavantajată. De exemplu, mama îi cumpăra diverse lucruri surorii mele (cu opt ani mai mare ca mine), iar mie îmi spunea că trebuie să mai aștept pentru ele. Că nu-i momentul potrivit. Că nu-i o necesitate. Acum îmi dau seama că avea dreptate mama și că ne-a vrut mereu binele, iar atunci când ai trei copii poate că nu ai întotdeauna bani să le iei la fiecare ce-și doresc și atunci trebuie să prioritizezi. Acest lucru îi va face pe cei mici să sufere. Cum am mai spus, ajunsă la maturitate înțeleg perfect această gândire, dar când eram mică am suferit uneori enorm. Așadar, atunci când ai doar un copil e mai ușor de gestionat aceste situații și să-ți faci timp pentru fiecare în parte. Pentru că, chiar dacă pentru tine ca părinte sunt niște nimicuri, poate pentru copil este ceva foarte important. Dar cum am povestit câte trebuie să faci ca mamă atunci când ai doar un copil, îmi imaginez că atunci când ai doi-trei… totul se dublează-triplează.

În plus, poate cel mai mare factor care nu mă lasă să mă imaginez mămică pentru a doua oară este chiar sarcina în sine. Văd deseori filme lacrimogene în care ea află că e însărcinată, merge și-i spune acest lucru partenerului și oricâte neînțelegeri au avut până atunci lucrurile se schimbă miraculos în bine. În plus, în afară de cele câteva scene cu grețuri (pretext ca să-și facă textul și să afle că sunt însărcinate), totul pare să meargă șnur. Toată lumea le face toate poftele, merg la job cu ușurință și nu întâmpină nicio problemă în a-și desfășura activitatea, acasă nu mai au nimic altceva de făcut decât să stea într-o cadă cu apă și spumă și să se relaxeze citind o carte, își mângâie toată ziua burtica și toate lucrurile sunt excelente! Doar în momentul așa-zisei nașteri sunt prezentate ceva scene de durere, dar apoi imediat ce au născut sunt foarte fericite și gata să înceapă noua viață. Și la voi a fost așa? Atunci sunteți niște norocoase. Experiența mea a fost cu totul și cu totul alta.

Am aflat că sunt însărcinată din întâmplare. Primele trei luni nu am avut absolut niciun simptom, menstruația mi-a venit la fel de regulat ca și până atunci, tot trei zile și jumătate pe lună, nimic nu prevestea această veste, mai ales că înainte încercasem multe luni și… nimic. Îmi luasem gândul de la a rămâne însărcinată și așteptam întoarcerea în țară (pentru că eram în afara țării la momentul despre respectiv) pentru analize amănunțite. Dar o cruntă durere de măsea a făcut să fiu nevoită să merg la un stomatolog și pentru că tocmai atunci îmi întârziase menstruația două-trei zile am fost nevoită să-mi fac un test. L-am pus pe pervaz și am început să mănânc, eram doar cu jumătate de oră de momentul în care trebuia să merg la stomatolog. L-am luat de pe pervaz mai mult să-l arunc, decât să văd rezultatul, pentru că eram convinsă că va fi negativ. Dar… surpriză! Am văzut două liniuțe roz. În acel moment uitasem dacă două liniuțe înseamnă că sunt însărcinată și îmi era frică să nu confund lucrurile… În fine, am anunțat tăticul care s-a bucurat de veste, dar în niciun caz așa cum văd prin filme. Ei bine… au mai trecut doar câteva zile de la acel moment și a început calvarul… senzații de greață, stări de leșin, dureri cumplite de cap și șase luni în care mi-a curs sânge pe nas aproape în fiecare zi. Și nu au lipsit nici veștile dure de la doctori! Eu am talasemie minoră – care nu poate fi numită nici măcar boală, dar dacă se întâmpla să aibă și partenerul intervenea riscul ca bebelușul să aibă talasemie majoră – iar în cazul în care acest lucru se confirma, lucrurile se complicau destul de grav. Nu a fost cazul! Dar emoții au fost ceva… Apoi, valorile la diferite analize au ieșit total alandala, lucru care nu poate să te liniștească nici măcar atunci când doctorul îți spună că o cauză poate fi chiar și sarcina în sine (nici el nu credea prea tare, dar voia să mă liniștească). Totul a culminat cu o căzătură pe stradă în luna a șaptea (mi s-a făcut pur și simplu rău pe stradă), în care m-am ales cu un picior rupt – triplă fractură. Diagnostic: șase luni trebuie să stați cu el în ghips, apoi să vă facem o operație, să băgăm un șurubel… Toate acestea au construit un tablou depresiv, în care nimeni nu înțelegea situația mea. Ba eram și apostrofată: dar ție chiar îți este rău în fiecare zi? Așa că de multe ori nici nu mai spuneam nimănui ce simt.

Să vă povestesc și ce înseamnă să fii însărcinată în șapte luni (burta cât China) și să nu te poți deplasa? Cârjele nu puteau fi utilizate pentru că ar fi însemnat să țopăi și să-mi „sară″ burta. Îmi era frică să nu-i fac rău copilului și – ce-i drept cârjele să știți că sunt destul de greu de folosit, nu-i chiar așa lejer cum vedem la alții. Mă foloseam de mâini să cobor din pat, iar la baie ajungeam târându-mă pe fund. Parcurgeam dormitorul, sufrageria, un sfert din hol și ajungeam în baie. Știți și voi de câte ori ai în sarcină cel puțin senzația că faci pipi, deci cam câte drumuri am făcut până la WC. Sincer, aș fi dormit acolo. Să vă mai spun cum (pentru că mă simțeam vinovată că-mi petrec timpul în pat și nu mai pot face nimic altceva) am mers eu așa în bucătărie să fac mâncare – legume cu pui la microunde (m-am gândit să fie ceva rapid, pentru că într-un picior nu puteam să stau prea mult, ghipsul era greu și aveam și senzații de amețeală puternice). Am pus totul într-un vas de yena și când au fost gata am vrut să le scot. Dar vasul de yena se lipise de suportul din sticla rotundă care se învârte în cuptor și nu am observat acest lucru când am scos mâncarea și acesta a rămas lipit de tava cu mâncare. Însă, în câteva secunde suportul rotund din sticlă masivă s-a dezlipit, a picat pe gresie și s-a făcut țăndări, bucățele de cioburi sărind în piciorul „bun″, tăindu-l. Nu foarte grav, dar suficient cât să se supere groaznic de tare soțul că nu sunt atentă și că trebuia să – mi văd de statul în pat. Ceea ce am făcut cam două luni pentru că pe atunci stăteam la etajul patru și fără lift. Nu puteam să ies din casă decât purtată pe brațe. Acest lucru se întâmpla doar dacă era strict necesar – precum vizitele la medic. Și cam atât.

Faptul că mi-am rupt piciorul a tras multe alte rele. Injecții zilnice în burtă ca să nu se ducă cheaguri de sânge la plămâni, apoi faptul că am născut prin cezariană. Dacă ați născut prin cezariană imaginați-vă că aveți și piciorul rupt. Și că sunteți într-un spital de stat. Și că aveți nevoie la WC. Nimeni nu vă ajută, cărucior nu aveți, nici măcar cârje. Nici suficienți bani cât să dai șpagă la asistente ca să te ajute. Și atunci ele îmi făceau experiența și mai de rahat. Îmi curgea lapte din sâni pe cămașa cu care stăteam în spital și deși eram udă toată nu binevoiau să o schimbe. Doar una pentru azi – mi se spunea grav… și doar după ce m-am schimbat în haine de acasă mi-au adus altă cămașă de frică că o să mă vadă vreun doctor și că o să fie apostrofate. A fost poate cea mai urâtă experiență a mea. Și am stat în spital trei zile. Imediat după naștere mi-au dat și copilul în salon cu mine. Bucurie mare… chiar dacă cu cezariană și picior rupt. M-am descurcat. Am supraviețuit. O dovadă este și faptul că vă scriu acum. Iar la ieșirea din spital nu am primit nici flori așa cum văd prin filme. Și asta a durut poate mai tare decât cezariana și piciorul rupt la un loc!

Aș vrea să credeți că nu e inventat sau hiperbolizat nimic de aici. Eu aș fi vrut să fie inventate și să nu fi trăit nimic din cele de mai sus. Dar lucrurile nu se întâmplă ca prin filmele romantice. Ba chiar, ca să nu fie prea jenant, am omis a vă povesti numeroase întâmplări. Așadar, credeți că-s prea mici motivele pentru care nu mai am curaj să rămân însărcinată?