Nu responsabiliza copilul pentru cum te simți tu, părintele

responsabilizarea copilului

„Mă faci de râs”, „Mă simt rău când nu ești cuminte”, „Mă faci să îmi fie rușine să ies cu tine din casă”. De câte ori nu ai auzit (ca și copil sau adult) sau nu ai spus aceste cuvinte copilului tău? Să ne oprim pentru o clipă și să ne gândim: nu ii punem copilului pe umeri o responsabilitate prea mare făcându-l responsabil pentru cum ne simțim noi, adulții / părinții, în anumite contexte vis-a-vis de comportamentul lui?

Să ne amintim că educația se face acasă și nu în public. Să ne mai amintim că la rândul lui, copilul, repetă în public comportamente pe care le are în intimitate – cu părinții, bunicii, prietenii. Copilul nu înțelege de ce un anumit tip de comportament este permis în familie, dar nu și în public. O soluție este să explicăm copilului de ce comportamentul său este nepotrivit, ce urmări poate avea pentru el – cum îl văd ceilalți copii, faptul că îl pot evita la un moment dat și să îi spunem ce comportament este potrivit. Exemplul personal – pentru că, de regulă, copiii imită comportamentul părinților, apropiaților, personajelor văzute în filme, eroilor din povești și filme de animație –, alături de jocul de rol, povești sunt doar câteva exemple care îl pot ajuta pe copil să își însușească un comportament adecvat care să îl ajute să se simtă acceptat, să trăiască sentimentul de apartenență la grupul de covârstnici și nu în ultimul rând, să se dezvolte armonios, să se simtă bine cu el însuşi. Jocul de rol îl provoacă deopotrivă pe copil să fie inventiv și spontan, iar pe părinți îi ajută să modeleze comportamentul copilului, dar și să îl cunoască în funcție de reacțiile sale.

Să încercăm să nu împovărăm umerii și sufletul copilului cu responsabilizarea felului în care ne simțim. Cum? Cunoscându-ne pe noi, analizând de ce simțim anumite lucruri când copilul se comportă într-un anumit fel (uneori chiar într-un mod „ok” pentru el și ceilalți, dar nu „suficient” de bun pentru mama / părinți) putem găsi răspunsul la întrebarea „Ce ne deranjează de fapt? Comportamentul manifest al copilului sau felul în care îl interpretăm noi și imaginea noastră în fața celorlalți?”.

În spatele „delegării acestei responsabilități” – a felului în care ne simțim față de anumite comportamente ale copilului mai mult sau mai puțin adecvate –  se pot ascunde:

  • Neputința părintelui de a nu putea pune limite și reguli copilului, fie din neputința de a respecta el însuşi limite și reguli puse de sine, fie din teama de a nu fi un părinte „rău”
  • Dorința de a „poza” în părintele cu un copil „perfect” / „trofeu” care face totul „ca la carte”
  • Identificarea cu comportamentul propriei mame în copilăria noastră / copierea unui pattern – exigența crescută sau lipsa de „control” în raport cu copilul
  • Teama de a nu fi judecat/ă, arătat/ă cu degetul de ceilalți
  • Dorința de a fi un „părinte perfect” în ochii celorlalți

Cunoaște-te mai întâi tu în cele 3 stadii ale Eu-lui tău de copil – adult – părinte, analizează-te în aceste ipostaze. Caută sursa temerilor, a nevoii de a deține controlul, de a face totul perfect, de a fi de neînlocuit, de a fi un „părinte bun” sau frica de a nu fi un „părinte perfect” cu un „copil perfect”.

Referitor la conceptul de „părinte bun” – am fost surprinsă sa ascult zeci de definiții ale acestui concept. Explicații atât de diferite! Deci, ceea ce pentru tine înseamnă a fi „un părinte bun” pentru alt părinte poate avea un cu totul alt înțeles. Așadar, este important să fii PĂRINTE (MAMA sau TATA) – „bun” sau „rău” … va decide copilul tău mai târziu.

Cunoașterea nevoilor, limitelor, potențialului tău înseamnă fericirea copilului tău. Nu-i transfera nevoile sau temerile tale copilului tău, nu îl face responsabil de felul în care te simți.

Ție, oferă-ți timp de autocunoaștere, introspecție (inspecția interioară a nevoilor, gândurilor, emoțiilor, comportamentelor).

Lui, copilului tău, oferă-i iubire necondiționată, disciplină, flexibilitate și fermitate, învață-l ce este bine și ce este rău înainte de a-l pune să aleagă între bine și rău. Modelează-l nu după nevoile tale, ci raportându-te la nevoile lui, conform limbajului lui de iubire. Modelează-l, dar nu-i lipi aripile. Fii ferm, dar nu inflexibil.

Este copilul tău, dar nu este o extensie. Este o entitate de sine stătătoare, o individualitate. Identifică nevoile tale și nevoile lui, emoțiile tale și emoțiile lui.

Ce puteți pune în comun? Iubirea copil-părinte și părinte copil!