Cum a renunţat copilul meu la pampers, suzetă şi la biberonul de noapte

copil cu suzeta

Am reuşit să scăpăm rapid de pamperşi. La 12 luni a început să facă la oliţă, fără „întâmplări nefericite”. Ne-a ajutat foarte mult faptul că mergea la creşă. A văzut alţi copilaşi care făceau la oliţă şi a vrut şi ea. Deci, în această situaţie nu am merite deosebite.

Nici cu suzeta nu a fost deloc dificil.  Deşi am tot fost sfătuiţi să-i punem ardei iute pe ea ca să o urască şi să nu o mai ceară sau să tăiem efectiv o bucăţică din ea, am refuzat să facem aceste lucruri care ni s-au părut deplasate.

Mama mea mi-a tot spus să procedez aşa cum a făcut ea cu fetiţa surorii mele. Nepoţelei i-a scăpat suzeta din gură, iar mama i-a luat-o şi i-a spus că un câine a mâncat-o. Nu vreţi să ştiţi ce mândră a fost de faptul că a reuşit să scape copilul de obiceiul suzetei şi de faptul că metoda ei ingenioasă a dat roade. Aşa crede ea, eu nu! Nepoţica mea urăşte câinii, cu toate acestea mama insista să fac şi eu aşa. Evident, am ignorat tot ce am auzit.

I-am explicat fetiţei mele că este mult prea mare pentru suzetă şi că vom renunţa uşor-uşor la ea, astfel încât să nu se rupă prea brusc de un gest pe care-l adoră – molfăitul suzetei. Deşi sunt mici, nu înseamnă că micuţii noştri nu au capacitatea să înţeleagă ceea ce le spunem. Aşa că, am început să reducem timpul de folosire al suzetei, şi asta s-a întâmplat cu acordul ei. Am acceptat şi mici abateri de la „programul de sisi”. În nici două săptămâni, suzeta nu mai făcea parte din viaţa copilei. Legat de acest subiect, suzeta, am urât din tot sufletul meu atunci când necunoscuţi, amici sau prieteni îi spuneau: „aruncă suzeta, e caca”. Şi apoi îmi spuneau mie cu reproş: „e cam mare să mai ţină tâmpenia aia în gură”. Eu cred că era treaba noastră să decidem dacă e mare sau mică. Să nu mai spun că şi acum la 4 ani şi 6 luni, lumea ne întreabă cum e la şcoală. Deci, aparenţele înşeală de cele mai multe ori. Aşa că, cel mai bine ar fi să lăsăm fiecare părinte să decidă în legătură cu copilul său.

Deci, scăpasem de pempărs, suzetă. Mai aveam biberonul de lapte. Pe care i l-aş fi lăsat şi până la 18 ani, dar ajunsese să bea şi un litru de lapte pe noapte, iar mesele cu mâncare solidă le cam sărea. M-am speriat foarte tare când într-o zi, în timp ce ţopăia în pat, se auzea laptele cum se mişcă în burtică. Aşa că, am decis să scoatem laptele de noapte din viaţa fetiţei. Avea 3 ani şi 10 luni. I-am explicat că se poate îmbolnăvi, că stomacul ei mic nu poate să digere atâta lăptic cât bea ea noaptea (lucruri pe care nu le-am inventat noi ca să ajungem la rezultatul dorit. ne documentasem la medic dacă e ok să o lăsăm aşa sau îi poate face rău şi acesta ne-a spus că ar trebui să-i eliminăm licoarea magică din alimentaţia de noaptea).I-am tot repetat fetiţei riscurile, nu am ţipat la ea; ba din contră, i-am spus că ştiu cât de greu e să renunţi la ceva ce-ţi place, dar că o rog să încercăm. Uşor-uşor a înţeles şi mi-a promis că din ziua în care o să împlinească 4 ani nu o să se mai atingă de biberon şi nici nu o să mai ceară lapte noaptea. Şi aşa a şi fost. Cu happy end!

De aceea, cred cu tărie că dacă îi arăţi copilului că-l iubeşti, dacă-l înţelegi, dacă nu ţipi la el, o să ajungă un adult de care o să fii mândru!