Prima aniversare

Aniversarea de un an

În urmă cu vreo lună eram convinsă că vom organiza o petrecere frumoasă pentru prima aniversare a copilului. Şi totuşi ceva nu se lega. Să invităm toţi prietenii dragi sau să facem o listă restrânsă? Erau totuşi mulţi oameni care au fost alături de noi, într-un fel sau altul, de când s-a născut fetiţa. Să fie la un loc de joacă? Sau poate chiar în parc, aşa ca un picnic, ca să aibă copiii unde să se joace. Dar apoi vine întrebarea: ce să le dăm acestor oameni să mănânce? Ce vor copiii, ce ar fi mai sănătos pentru ei? Am fost la o petrecere unde s-a servit pizza şi nu prea mi-a plăcut ideea, mai ales că noi avem prieteni cu copii micuţi care sigur nu au voie chiar orice.

Şi uite aşa m-am gândit şi răzgândit de câteva ori pe zi, până când am lăsat lucrurile să vină de la sine. Cu o săptămână înainte de ziua de naştere am decis să nu mai fie nicio petrecere lărgită, să fie ceva în trei, doar pentru noi, dar mai ales pentru ea.

Ştiam din alte experienţe că un copil de un an se agită destul de tare când în jurul lui mişună mai mult de zece copii însoţiţi de câte doi adulţi. Ştiam din alte experienţe că vremea poate fi schimbătoare la început de octombrie şi că nu ne putem baza pe faptul că s-ar putea să fie soare pentru o ieşire în parc. Nu în ultimul rând, ne doream să fie ea veselă, fericită, să doarmă când îi este somn, să mănânce când îi este foame. Toate acestea se puteau întâmpla doar dacă aveam o zi relaxată împreună, fără să o scoatem foarte mult din mediul ei.

Mare mi-a fost surpriza când, absolut întâmplător, am găsit un articol al unui psiholog care scria că la fiecare aniversare a copilului trebuie să ai atâţia invitaţi câţi ani are copilul. Desigur, era doar un mod de a îi face pe părinţi atenţi asupra faptului că ziua de naştere a celui mic nu trebuie să rivalizeze cu botezul sau cu nunta părinţilor. Pentru prima aniversare era recomandată o petrecere cu bunicii şi, eventual, unchii, mătuşile. În cazul nostru bunicii sunt departe, au fost prezenţi preţ de câteva minute via skype, aşa că am decis să fie o zi de naştere cu părinţii. Nu este prima dată când constat că multe sfaturi “avizate” referitoare la creşterea copilului se suprapun cu decizii luate deja şi bazate, în cele mai multe cazuri, pe instinct matern. Abia când am renunţat la numărat invitaţi şi căutat locul ideal pentru prima aniversare a copilului am decoperit că singurii invitaţi de care are nevoie la un an sunt părinţii ei – dar prezenţi acolo 100% -, iar cel mai bun loc este acolo unde sunt cei dragi (valabil şi pentru adulţii care caută all inclusive, când de fapt viaţa le poate oferi mult mai mult acasă).

Din păcate, de când nu mai trăim în “triburi” (adică aproape de părinţi, bunici şi rude în general), ne-am îndepărtat foarte tare de aceste instincte care ar trebui să ne ajute în viaţă, nu numai în creşterea copiilor. Am constatat acest lucru de la prima provocare a vieţii de mamă – alăptarea. Nu ştiam nimic, doar ce citisem în cărţi, doar că teoria nu este deloc suficientă. Nici consilierele în alăptare nu sunt suficiente, pentru că ai nevoie de nişte informaţii care existau în codul genetic al familiei lărgite, dar care s-au pierdut odată cu pierderea noastră prin lume. Nu sunt adepta traiului cu toată familia, a nu se înţelege asta, dar mi-aş fi dorit ca odată cu trecerea asta în modernitate şi post-modernitate să rămânem mai mult cu acele instincte care îi fac pe bebeluşi să ajungă instant la sânul mamei imediat după ce se nasc, fără să aibă nevoie de gps, busolă sau vreo hartă complicată. Aceleaşi instincte îi fac să plângă atunci când vor să ne atragă atenţia că au nevoie de ceva. Doar că noi avem nevoie de dicţionar ca să îi înţelegem (circulă pe internet filmuleţe care te învaţă cum să deosebeşti diferitele plânsuri ale bebeluşului). Eu personal am înţeles când copilului îi e somn, când îi e foame şi când vrea schimbat abia după ce le-am dat liber neuronilor şi am fost atentă doar la copil. El ştie mult mai bine decât noi cum să se facă înţeles. Noi suntem prea dresaţi, prea “educaţi” de normele sociale, de uzanţe, de prea multele cărţi de parenting, de prea multele site-uri cu sfaturi.

În acelaşi mod, dacă aş fi ascultat copilul din prima, aş fi scutit câteva zile de întrebări referitoare la prima aniversare. Pentru că mi-aş fi dat seama că ea are nevoie să fie în mediul ei, să se joace, să ne aibă lângă ea, să doarmă, să mânânce liniştită.

Cum a decurs prima aniversare? Mai banal decât în cărţile de poveşti, dar mai frumos decât la orice petrecere. A avut baloane care au înveselit atmosfera şi au spart puţin monotonia. Un cadou care nu a frapat prin conţinut, ci prin faptul că era învelit în staniol (ce interesant a fost să tragă şi să foşnească din el) şi pus într-o cutie numai bună de rupt şi de descoperit. Un tort făcut în casă din care a putut mânca şi ea. Dar mai ales doi părinţi care au fost acolo doar pentru ea.