Povestea unei nașteri. Anestezistul: „ehe, trăiești! Îmi datorezi 200 de lei”

Anestezie

Mi-am dorit din tot sufletul să am un copil. Și a venit când mă așteptam cel mai puțin. Eram convinsă că am ceva probleme și îmi propusesem să le rezolv cât mai curând. Nu am mai apucat să fac vizita la medic care avea să scoată la iveală, așa cum îmi imaginam, ce era în neregulă cu organismul meu. Minunea s-a petrecut: eram însărcinată. Vestea m-a bucurat enorm. Fără îndoială, era o veste care mă împlinea.

Însă, cu cât se apropia momentul nașterii, cu atât simțeam cum frica își face simțită prezența . Îmi era groază că se putea întâmpla ceva neprevăzut cu mine și că bebelușul va rămâne fără mamă, sau și mai rău de atât – că ar putea avea de suferit chiar el. Auzisem de atât de multe cazuri în care deși doctorul asigurase pacienta că sarcina decurge normal, după naștere cel mic avea probleme atât de grave și viața îi atârna de un fir de păr.

În ultimele două săptămâni de dinainte de naștere, am încercat să mă gândesc cât mai puțin la cum o să fie când o să nasc. Însă, nu am reușit deloc acest lucru. Iar sentimentul de frică s-a amplificat de la o zi la alta. Chiar sunt curioasă să aflu dacă toate femeile însărcinate au trecut prin aceste stări.

Cred că dilema cea mai des întâlnită a mămicilor însărcinate este: dacă să nască natural sau prin cezariană. Eu nu am avut timp să-mi pun această întrebare pentru că din cauza faptului că aveam piciorul rupt și a altor complicații, am auzit încă de la prima vizită a medicului: vom discuta mai târziu despre data când va avea loc cezariana. Nu știu dacă singură aș fi ales să nasc natural, dar știu sigur că dacă doctorul mi-ar fi indicat această direcție nu m-aș fi opus.

Ziua nașterii. Doctorul mi-a spus să fiu la spital la 7 și 30 de dimineață. Nu am putut să dorm deloc în acea noapte. La 6 și 45 de minute completam deja formularul special pentru naștere – dacă sunt alergică la vreun medicament, dacă doresc anestezie totală sau parțială, dacă sufăr de vreo boală etc. Am optat pentru anestezie parțială pentru că visam la momentul în care fiica mea o să se nască, iar doctorul mi-o va pune în brațe.  Eram convinsă că dacă avea să mi se întâmple ceva, orice acel ceva se va petrece după momentul în care o voi strânge în brațe.

La 7 și 45 am intrat în salon. Anestezistul – în timp ce-mi făcea anestezia – m-a înștiințat că este totală. Am apucat să-i spun (foarte revoltată) că eu am optat pentru cea parțială. Din acest moment, filmul s-a rupt.

Orele 14:00 M-am trezit în timp ce un medic îmi dădea palme peste față și aproape că mă implora să spun ceva. Măcar un cuvânt. Am reușit să întreb, chiar dacă nu prea clar, vocea îmi tremura și nu reușeam să accentuez literele așa cum trebuie, dacă fetița mea este bine. A venit confirmarea. Nu a mai contat nimic. Eram fericită. Meritase totul. Nici nu conta că nu s-a întâmplat așa cum am vrut eu. Voiam doar să o văd. Să o strâng în brațe și să-i spun că voi încerca să-i aduc cât mai multe zâmbete pe parcursul acestei vieți.

Orele 15:00 Aveam cezariană și un picior rupt. Asistentele voiau să mă mute pe un pat cu rotile ca să mă poată duce în salon. Au încercat să facă transferul, dar nu au reușit decât să mă chinuie. Am țipat la ele și le-am cerut să apropie patul mobil de cel fix și să mă lase să mă mut singură. M-am sprijinit puternic în mâini și, deși eram lipsită de vlagă, am reușit acest lucru. Am ajuns în salon. De alături se auzeau mamele care urlaseră mai devreme în timpul nașterii naturale (în timp ce eu așteptam să intru în operație), acum se bucurau de prăjituri și alte bunătățuri și cântau fericite. Pentru noi, cele care născuserăm prin cezariană, abia începuse chinul. Lângă paturile noastre se aflau și pătuțurile  care urmau să fie locuite de bebelușii noștri.

Momentul când mi-a pus fetița lângă mine este păstrat atât de viu în memoria mea. O fericire mai mare nu știu să mai fi trăit până atunci. O bucurie care era fără niciun fel de îndoială pură, care nu ascunda nimic în spatele ei. Despre care nu exista nicio îndoială că este fix așa cum o vedeam. Care nu putea fi o minciună.  

Deși aveam piciorul rupt și operație proaspătă de cezariană – care te doare destul de rău, dar se poate suporta, știam că mă voi descurca cu micuța mea. Voi putea să o schimb, să o spăl și să o hrănesc în cele trei zile pe care eram obligate să le petrecem în spital. Eram doar noi două. Infirmierele nu făceau decât să ne facă viața mai grea, se purtau cu noi – mămicile, de parcă eram niște animale. Cămășile de noapte, ude de la laptele curs din sâni, erau schimbate doar când le îndesai 20 de lei în buzunar. Altfel, aveai dreptul la doar una pe zi. Nu conta că în doar o oră erai fleașcă. Iar… doctorii erau priviți ca niște zei, nu aveam curaj să le spunem ce ni se întâmplă. Eram convinse că oricum sunt „mână în mână”. Nu ne gândeam la noi, ne gândeam să nu se răzbune cumva pe puiuții noștri.

În plus, îmi aduc aminte că a venit anestezistul la mine și a spus: „ehe, trăiești! Îmi datorezi 200 de lei”. Nu i-am dat niciun ban. După ce că mi-a făcut anestezie totală în loc de parțială și am ratat momentul la care am visat atâtea luni: de a o vedea pe fata mea încă din prima clipă de viață, acum trebuia să-i plătesc și faptul că eu supraviețuisem acestui episod. Credeam că o să mă coste acest curaj. Nu s-a întâmplat nimic.

Apoi, au fost extrem de dureroase momentele în care fetița mea plângea de foame, dar pentru că doctorul mi-a interzis să-i dau să sugă (deși aveam lapte să hrănesc toți copilașii din salon, dar făcusem acele injecții în burtă din cauza piciorului rupt) trebuia să aștept ca la trei ore să-mi fie adusă o seringă cu câțiva mililitri de lapte. Total insuficienți pentru ea.

Ce am învățat eu din toată experiența? Că dacă mâine ar trebui să nasc și aș putea să o fac natural, nu aș mai ezita. Frica de momentul nașterii există oricum. Dar cântecele de fericire ale mamelor care au născut natural și tristețea din salonul nostru, nu am să le uit niciodată. Și e mai bine să ai în vedere ce se întâmplă pe termen lung. Cezariana, fie ea o operație care poate părea simplă, se poate complica. Și chiar dacă nu se întâmplă asta, refacerea nu are loc într-o zi, două…

Apoi, aș avea mai mult curaj și aș face orice ca fetița să nu mai plângă de foame. În cazul în care nu aș putea să alăptez (pentru că făcând-o, bebelușul s-ar putea îmbolnăvi) aș plătit bani unei asistente ca să fac rost de lapte suficient pentru bebeluș. Să-ți hrănești copilul la program în primele zile din viață, nu cred că e o decizie bună.

Aș naște tot într-un spital de stat. De ce? Pentru că dacă ești într-un spital privat, dar au loc complicații… te transferă la stat. Și nu faci decât să pierzi timp vital pentru viața ta sau a bebelușului tău.

Dar cel mai important: nașterea, cu toată frica trăită în apropierea acestui moment, a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat!