Povestea naşterii copilului meu

Povestea naşterii copilului meu

Bucureşti, iarna anului 2010. Afară ningea şi era o mare fleşcăraie pe străzi. Eram „cu burta la gură” şi aşteptam cu nerăbdare să apară pe lume fetiţa mea. Eram însărcinată în 40 de săptămâni. Ultimele zile acasă au fost un chin, pline de întrebări, de spaimă combinată cu nerăbdare, un amalgam de sentimente adunate. Aveam impresia că voi rămâne veşnic cu burta cea incomodă.

Cum eu sunt o persoană punctuală eram convinsă că şi bebe va fi la fel şi că va apărea pe lume la fix 40 de săptămâni. Evident, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din … maternitate.

Avusesem o sarcină normală, fără complicaţii. Doar greţuri la început şi multe nopţi nedormite în ultimele luni. Aşadar, eram „fresh” să încep călătoria nouă şi mult aşteptată. Doctorul meu m-a chemat la control şi m-a şi internat deşi bebe nu era încă pregătit. Aşa cum e „moda” la noi, trebuie să te supui doctorului tău dacă nu vrei să fii părăsită în sala de naşteri pe motiv că are doctorul programări sau este noapte, şi deci trebuie să naşti când e doctorul mai liber şi când are şi chef. Aşadar, am convenit să mi se provoace naşterea. După internare am fost mutată direct în sala de naşteri. Oau, mi-am zis! Gata, aşa de repede intru? Eram într-un oau, până am intrat dincolo de uşi! Paturi de fier multe, vechi şi câteva femei care urlau şi plângeau, o alta era pe masă să nască. Nicio intimitate, era totul brusc la vedere. Exagerat de la vedere! Doctori răutăcioşi care se purtau urât cu pacientele, erau nemulţumiţi şi nu înţelegeau de ce acestea se plâng atât! Şi spuneau că texte din astea cu „mă doare” au tot auzit, şi cereau să se facă linişte. Pacientele erau neputincioase şi nu primeau nicio încurajare, nicio vorbă bună. Parcă ar fi comis o mare greşeală pe care trebuiau să şi-o asume, şi nu oricum, în linişte! O mămică tocmai născuse, iar o femeie de la curăţenie strâgea şi făcea curat. Aveam impresia că sunt într-un film de groază.

[crp limit=”2″]

Deşi mi se întocmise „procedura” de provocare a naşterii de câteva ore nu se întâmpla nimic, nicio contracţie, nimic. Doctorul a decis să fiu mutată într-un alt salon şi după două zile, dacă nu nasc între timp, să reluăm mai puternic provocarea naşterii. După asemenea „film de groază” nu am reuşit să închid niciun ochi toată noaptea. A doua zi doctorul de gardă ne-a dus pe mine şi pe câteva viitoare mămici la ecograf. Am remarcat imediat saboţii săi plini de sânge şi când mi-a venit rândul la ecograf în spirit de glumă i-am atras atenţia că a uitat să-şi spele încălţările. Nu-mi puteam lua ochii de la ei. Cu zâmbetul pe buze mi-a răspuns, scurt, fără să mă privească, că a uitat. Pentru el era doar un amănunt.

A urmat şi ziua provocării nr. 2., iar în sala de naşteri aceeaşi poveste, însă de data asta parcă nimic nu mă mai impresiona. Deja aveam experienţă. Durerea viitoarelor mame mă gândeam că e firească, însă nepăsarea tuturor celor din jur încă mă şoca. Într-un final au început şi la mine contracţiile, foarte dureroase şi lungi, fără pauze între ele. Doctorul plecase la cabinetul lui şi deşi mi-a spus că revine repede lucrul acesta nu s-a întâmplat.

Rămăsesem singură şi multe ore nu m-a băgat nimeni în seamă deşi tot rugam pe cine observam să mă consulte. Ştiam că mi se băgaseră în venă tot felul de substanţe şi simţeam că totul avansa repede. Optasem pentru anestezie epidurală numai că nimeni nu intervenea în niciun fel. Nu am urlat ca celelalte femei. Mă simţeam resemnată şi sufeream singură şi în tăcere din cauza durerilor şi indiferenţei. Nu am ştiut cine era moaşa care se ocupa de mine, nu am văzut-o la faţă decât atunci când a revenit şi doctorul. Cand a revenit, având dilataţie mare trebuia făcută cât mai repede anestezia. Doamna care se ocupa cu asta tot strâmba din nas că trebuia să plece şi invoca tot felul de scuze. O priveam cu disperare. Într-un final „a cedat” şi după ce m-a înţepat de mai multe ori, a reuşit şi anestezia şi-a făcut efectul. Mi s-a părut cea mai bună invenţie existentă pe pământ în acele momente!

Am ajuns în sfârşit la momentul culminant! Inima bebeluşei bătea perfect, o simţeam o învingătoare şi o puternică! Erau mai multe persoane în jurul meu. Am colaborat, am urlat şi parcă îmi auzeam ecoul în sala cea tristă în care s-a auzit în scurt timp cel mai frumos plâns din lume! Un trup mic şi perfect a apărut pe lume! Era copilul meu! Ciufulită şi roşiatică! Dragoste la prima vedere. Mi-am zis „chipul ăsta o să-l văd toată viaţa!”. I-am numărat cu privirea toate degetele. Era totul la locul lui. A primit nota 10 şi eram în culmea fericirii. Ciufulita mea de nota 10!

M-am recuperat foarte greu. Am aflat multe poveşti de viaţă de la colegele din salon. Două dintre mămici veniseră la spital cu elicopterul. Erau înzăpezite localităţile unde locuiau şi erau „vedetele” salonului. Salonul era plin de flori şi optimism.

La vizita doctorilor de a doua zi am fost felicitată pentru conduita din travaliu. Acest lucru m-a şocat.

Într-o zi de sâmbătă am plecat cu copilul acasă. De atunci viaţa mea a căpătat un nou sens!