Povestea băieţelului care şi-a sărbătorit cei 6 ani aşa cum nu visa

Povestea băieţelului

A împlinit, de curând, 6 ani şi ceea ce ar fi trebuit să fie o petrecere clasică, alături de colegi de şcoală şi prieteni, s-a transformat într-o megapetrecere. Până la asta, însă, totul a fost durere. Cum ar fi fost dacă totul s-ar fi întâmplat la noi?

În primul rând, puţini ar fi acei părinţi care să “îndrăznească” să organizeze o petrecere pentru copilul lor autist la care să invite copii colegi de şcoală – mai ales dacă respectivul copil urmează cursurile unei instituţii de învăţământ pentru copii tipici. În România, marginalizarea, stigmatizarea fără fundament sunt la ordinea zilei, drept cea mai facilă modalitate de a face faţă unei situaţii speciale. De ce să încerc să înţeleg? Ar presupune atenţie, compasiune, poate, iar asta m-ar scoate din propriul confort.

Un copil care nu este la fel ca ceilalţi este “greşit” şi asta înseamnă că trebuie imediat izolat de restul.

Când copilul îţi este diagnosticat cu o dizabilitate, te aştepţi ca societatea să reacţioneze cu înţelegere – compasiune ar fi prea mult – şi, să sară în ajutorul tău. Iată că în societatea americană se poate. La noi cazurile sunt atât de rare încât, de cele de mai multe ori, nu pot pot fi luate în seamă. Însă este frumos când se întâmplă.

În această încercare, părinţii se trezesc, de obicei, singuri, fără suport real şi fără îndrumare solidă – căci a trăi într-o lume proprie, diferită de cea a tuturor celor din jur, înseamnă izolare din partea societăţii care, în loc să ofere o mână întinsă, se grăbeşte să eticheteze aceste persoane ca fiind bolnave psihic, “dăruindu-le” cel mult un loc alături de cei care împărtăşesc aceeaşi “lume”. Părinţii sunt astfel obligaţi să se descurce singuri.

Citește tot articolul pe Jurnal Lifestyle