„Părinții tăi te-au lăsat singură în parc la doar patru ani?”

„Părinții tăi te-au lăsat singură în parc la doar patru ani?”

Ieri, am revăzut în parc fetița care încă de la patru ani (atât avea anul trecut) vine singură în parc. Petrece ore întregi nesupravegheată îndeaproape de niciun adult. Mama ei se mai uită pe geam la ea din când în când (așa am aflat, eu nu am văzut-o niciodată privind-o). Ei i se pare suficient. Și e foarte mândră că fetița știe să ajungă în parc și că nu plânge după niciunul dintre părinți. Consideră că această independență o va ajuta să ajungă departe în viață. Nu ia deloc în calcul și pericolele la care chiar ea o expune. Care îi pot distruge viața.

E adevărat că nu e vorba de un drum lung. Coboară trei etaje, iese din scara blocului, traversează strada, mai merge câțiva metri și ajunge în parc. Un drum destul de scurt. Dar e suficient doar o secundă să se întâmple ceva. Am văzut un copil care a picat în cap dintr-un leagăn. Cu părintele lângă el. Chiar să nu-ți fie teamă ca micuța ta poate să pățească ceva în cele trei-patru ore pe care le petrece singură în parc?

Eu nu mi-aș lăsa copilul la această vârstă (și acest lucru o să fie valabil până pe la zece ani) să coboare singură nici măcar un etaj. Nu mai discut despre traversat de străzi și stat singură în parc. Nici în casă nu o las singură. Nici măcar cinci minute cât să cumpăr pâine. Niciodată nu se știe ce se poate întâmpla.

Pe fetiță o cunoaștem toate mămicile care venim frecvent în parc. Eu o știu de vreun an. După o întâmplare care mi-a rămas și acum în minte. Într-o zi, două femei mâncau mâncare de la KFC în parc. Fetița le-a văzut și s-a apropiat la doar câțiva metri de banca pe care acestea erau așezate. A început să le privească insistent. După vreo zece minute, fetița a fost întreruptă din această acțiune de una dintre femei.

-De ce te uiți așa la noi?
Fetița nu i-a răspuns nimic.
– Cu cine ești în parc?
– Singură.
– Cum singură? Da’ câți ani ai?
– Patru.
-Doar patru ani și părinții tăi te-au lăsat singură în parc? Așa ceva nu e posibil. Sunt inconștienți? Unde stai?
– Chiar acolo! Zise fetița arătând către un balcon ce se zărea din parc. Mama face mâncare, iar tata e la serviciu. Mama se uită de la geam la mine și-mi spune când trebuie să mă duc acasă.
– Hai, ia și mănâncă cu noi. Poate îți e pofta.
– Nu mănânc, nu am voie să iau nimic de la străini, zise fetița.
– Atunci mergi și te joacă. Ne stă mâncarea în gât.

Am asistat uluită la acest dialog pe care mai apoi i l-am povestit unei alte mămici din parc.

-Ei, și eu m-am mirat. Și m-am luat chiar și de mămică. Dar mi-a spus că totul depinde de cum îți educi copilul. Că nu pleacă de acolo cu nimeni. Și nici nu primește nimic de la străini. Nu credea că i se poate întâmpla ceva rău. Ba mai mult, am văzut o fază cu ea și părinții ei. Într-o după-amiază  aceștia au venit în parc și au chemat-o pe fetiță să meargă la o plimbare prin Herăstrău. Micuța a refuzat. Părinții i-au zis că e ok să rămână în acest parc dacă ea așa își dorește și i-au spus să nu uite să fie cuminte și că se vor întoarce în vreo trei ore. Fetița s-a jucat prin parc până ei s-au întors și au luat-o acasă. Dar nu i-au lăsat nici măcar o felie de pâine sau un strop de apă. Atunci m-am enervat, dar acum m-am obișnuit cu situația. Când o văd prin parc, îmi mai arunc ochii și la ea. E tot ce pot face pentru copilă – mi-a spus mămica din parc.

Am fost șocată de ce am auzit, eu nu am putut nici măcar să admir fetița pentru curajul de a sta singură, nici mama pentru că a încurajat-o/obligat-o (habar nu am cum s-a întâmplat prima dată), nu prea contează pentru mine nici cât de sociabilă este și cât de frumos se joacă cu ceilalți copilași.

Îmi imaginam în acea zi doar scenariul în care cineva ar fi luat-o din parc. O probabilitate mică. Dar dacă s-ar fi întâmplat? Nimic nu ar mai fi putut da timpul înapoi ca acești părinți să nu-și mai permită acest risc. M-am gândit că nu-și merită copila și mi-a trecut prin minte chiar să anunț Protecția Copilului. M-a oprit doar fericirea pe care o vedeam în ochii copilei atunci când își vedea părinții și faptul că nu părea să aibă vreo problemă. M-a oprit și gândul că ar putut ajunge la vreo casă de copii. Și sigur nici aceia nu ar fi avut mai multă grijă de ea.

Sunt eu deplasată? Voi vă lăsați micuții singuri în casă, parc, prieteni?