Părinți pe fugă, copii fără timp

parinti grabiti

Nu pot să nu mă gândesc la părinții noștri. Într-un regim în care stăteai la coadă pentru lucrurile vitale, de tipul butelie pentru aragaz sau laptele zilnic, în care alimentele de bază erau cu porția, pe bază de cartelă, pornind de la pâine, până la ulei, zahăr, făină și orez, în care diferențele de poziție în structură erau vizibile și la nivelul copiilor, în ciuda uniformelor școlare, părinții noștri reușeau cumva să fie echilibrați, să nu fie tot timpul stresați și la o ciupitură distanță de manifestarea stării de permanentă irascibilitate.

Teoretic, părinților de astăzi nu le lipsește nimic. Se pot duce la orice oră din zi și din noapte, în orice moment al anului să cumpere toate cele necesare pentru casă, pentru familie și copii. Accesul la informație este în mod evident mult mai mare. Resursele, infinite. Nu trebuie să se împrietenească cu doamna de la alimentară, nici să își învețe copilul să își încălzească singur mâncarea la aragaz de la 4 ani, nici să se ducă sâmbăta la muncă. Weekendul are acum două zile.

Cu toate acestea, părinții de astăzi zici că au cel puțin un motor la spate. Mereu pe fugă. Mereu într-o continuă stare de agitație. Mereu, cu o listă de treburi neterminate. Și, din păcate, în foarte multe cazuri, mereu fără timp de copii.

Aleargă să prindă autobuzul, tramvaiul sau metroul. Cine locuiește în București, știe clar despre ce vorbesc. Ai impresia uneori că în mijlocul de transport care se apropie de stație și pentru care trebuie să zbori pe scări, printre oameni, stă toată esența vieții și, deci, nu îți poți permite s-o ratezi.

Dacă treci pe lângă oameni care vorbesc la telefon și prinzi frânturi de discuție (uneori, nici nu poți evita), majoritatea vorbitorilor sunt nervoși, agitați, se vaită de un coleg sau șef sau alte situații neplăcute.

Părinții care sunt alături de copii sunt, de multe ori, prezenți doar fizic. Am asistat la nenumărate scene în care părintele vorbea la telefon sau își citea mailurile pe telefon, iar copilul atârna de mâna părintelui asemeni unei genți pe role, cuminte, fără un sunet, așteptând să fie tras pe peron.

La fel cum, în vacanțe, văd tot mai multe familii în care ambii părinți își butonează telefoanele, iar copilul dintre ei se uită când la un părinte, când la altul, se joacă și vorbește de unul singur sau, în cel mai fericit caz – dacă poate fi considera un caz fericit, se joacă pe propria tabletă.

Știu că mulți părinți, chiar dacă astăzi nu mai sunt presați de cozi sau rații de mâncare, sunt mult mai stresați de grija zilei de mâine, cauzată în special de instabilitatea locului de muncă. Așa cum știu la fel de mulți părinți care își poartă locul de muncă peste tot după ei. Dacă merg cu mașina la serviciu, la fiecare semafor de culoarea roșie mai citesc un email, pe drum vorbesc la telefon treburi de muncă, acasă își deschid calculatoarele sau tabletele aproape imediat ce intră pe ușă, pentru că mai au un raport de finalizat.

În tot acest timp, copiii nu mai au timp să fie copii. Nu așa cum am fost noi. Ne plângem că astăzi copiii își petrec prea mult timp la televizor sau pe tabletă, calculator. Dincolo de faptul că, într-adevăr, au net mult mai multe opțiuni la tv, comparativ cu cele zece minute pe seara, pe care le aveam noi, mare parte din vină ne aparține nouă, părinților pe fugă, mereu ocupați cu altceva.

După cel puțin zece ore de muncă la serviciu, calculând și timpul pierdut pe drumul dintre birou și casă, tur-retur, în ora sau orele acelea când trebuie neapărat să finalizezi ceva tot pentru muncă, dar lucrând acasă, îi recomanzi copilului orice, doar ca să te lase în pace – televizor, tabletă, trântit jucării, orice, important e să nu fi deranjat. Apoi, când ai terminat, copilul vine și îți cere atenție.

Te-a așteptat toată ziua, a vânat fiecare secundă cât ai avut de lucru acasă și, în sfârșit, ești liber. Ești părintele lui. Așa că vine la tine cu toată energia pozitivă, născută din bucuria de a fi împreună, pe care a adunat-o toată ziua.

Și tu ce faci? Îți dai ochii peste cap, te întrebi de unde are atâta energie și îl rogi să te lase să respiri. Că tu nu mai poți, ești terminat de oboseală, ai avut o zi îngrozitoare și doar de jucat nu mai ai chef, că în rest de orice. Asta dacă nu îți verși toți nervii și toate frustrările pe copil și îl repezi puțin să își vadă de joaca lui de copil.

Și cum ar putea fi altfel copiii de azi, altfel decât fără stare, cicălitori, obositori, mereu nemulțumiți, fără să aprecieze toată munca părinților, anti-sociali (prieteni doar cu telefonul sau tableta). Nu, ei nu sunt așa, ei sunt doar copii, copiii noștri. Dacă ne par așa sau devin așa, este pentru că noi suntem așa. Noi alergăm mereu de parcă dacă ne-am opri o secundă să ne uităm la pomii ce înfloresc în prag de primăvară ni s-ar opri viața; noi ne petrecem mai mult timp în fața calculatoarelor și telefoanelor decât unul în fața altuia; noi răspundem în doi peri, pentru că nu avem timp de dat prea multe explicații; noi ne proiectăm visele neîmplinite pe proprii copii și le cerem mult mai mult decât pot duce și tot mai mult cu fiecare zi ce trece; noi am uitat că și noi am fost copii.

Poate că noi, copiii care am fost cândva, nu am avut Disney și nici portocale tot timpul anului, poate că aveam cheia atârnată de gât și ne așezam la cozi la alimentară până veneau părinții de la muncă, dar noi n-am mers la zeci de activități opționale după programul de grădiniță, încă de la grupa mică, noi ne-am jucat afară până când se lăsa noaptea și ne căutau părinții să ne adune pe-acasă, noi am avut timp să fim copii.