Păcatele părinților!

Păcatele părinților

Nu prea am dus-o la biserică. Rar, am am intrat în câte una, am mai aprins o lumânare, ne-am oprit pe la icoane, ne-am învârtit de vreo două ori și cam atât. Până într-o zi, pe când fata avea vreo patru anișori, și a venit peste mine, cu veselie, o propoziție:
– Uite, mami, un castel!
– Oh, nu e un castel.
– Ba da, ba da!
– Nu e.
– Atunci e un palat!
– Nici palat, e o biserică!

Dialogul a fost cumva hotărâtor, așa că atunci când educatoarea a anunțat că „mergem la biserică, să împărtășim copiii” am zis hai și noi, să „ne integrăm”. E adevărat, eu nu-s dusă pe la biserici și mănăstiri, nu prea știu când sunt sărbători, nu țin post, nu-mi fac cruci în tramvai când trecem pe lângă un sfânt lăcaș. Dar aveam așa o idee, de mult înrădăcinată, cum că fețele bisericești sunt oameni cu voci blânde, care te îndeamnă la bine și care apreciază toți semenii, chiar dacă ei nu vin să semneze condica la liturghie. Credeam, și de altfel încă mai cred, că mult mai important este să faci bine, să ajuți, să gândești frumos, să iubești oamenii, viața. Și că la biserică poți să te duci când vrei tu, să te (re)încarci cu energie când simți tu, și nu neapărat la vreo mare sărbătoare cu coadă de trei zile la moaște.

Așa că am luat copila și am dus-o, cu prima ocazie, la împărtășit. Prima dată în viața ei. La biserică, totul părea organizat de o firmă de PR începătoare. Mai multe cozi, oameni buluc, mămici, copii, bebeluși, vârstnice, care mai de care așteptau să le vină rândul. Haos. Pe când ne apropiam de sfânta față bisericească, vedeam cum mămici gata împărtășite pleacă fără zâmbete, triste și certate. Se auzeau mustrări de genul „unde vă e baticul?!” sau întrebări ce se doreau ironice: „n-aveți fustă acasă?” ori chiar curiozități șocante: „sper că n-a mâncat bebelușa înainte!”.

Crescută în spirit comunist, dusă la biserică la Paște, la nunți și la înmormântări, am reușit totuși să trec peste replicile auzite și să înaintez cu copila tot mai aproape de sutană. Cu doar doi copii în fața mea, fata înțelege că o sa-i dea vin. Și începe:
– Eu nu vreau vin, e interzis! Doar adulții beau vin!
– E doar o linguriță, e ca sucul de struguri, e bun!
– Nu vreau, nu vreau!

Și tot înaintam în coadă și în discuții. Ajungem. Copila vrea să fugă, eu o țin, o iau în brațe, preotul se pregătește. Vede că plânge și, probabil fin psiholog, încearcă să o convingă:
– Stai, dragă, că doar nu te operez!

Ce a urmat e greu de descris. Copila plângea și mai tare, se zbătea, capul i se mișca rapid când la stânga, când la dreapta, așa că popa nu a reușit nici măcar să-i atingă buzele cu lingurița universal folosită. În tot acest timp, mulțimea se transformase într-un fel de galerie nu prea îngăduitoare: „Da’ câți ani are?”, „Da’ n-ați mai dus-o până acum?”, „E bolnavă?”.

Totul a culminat cu concluzia omului îmbrăcat în sutană: „Păcatele părinților! De asta nu stă! Gândiți-vă ce păcate ați făcut!”.
Am ieșit din rând, cu privirile dezaprobatoare ale publicului lipite de mine – eram poate vreo criminală sau măcar vreo infractoare măruntă, păcătuisem sigur cumva dacă nu a deschis copilul gura la sfânta împărtășanie.

Afară o întreb:
– De ce n-ai vrut?
– Păi copiii nu beau vin! N-am vrut!
– Dar era dulce!
– Și dacă era amar?

Nu. Amar era doar gustul pe care-l simțeam eu. Așa e când ai așteptări înalte de la oameni pe care în mintea ta îi așezi mai sus decât ar trebui și îi prețuiești fără nicio justificare.

Și ca să nu mai am niciun fel de frământări, mi-am zis că nu-s eu în măsură să judec pe alții. În fond, fiecare cu cât poate, nu? O judecată extrem de sănătoasă.

Ce-i drept, una de păcătoasă.