Ora de religie de la pregătitoare. Ce aș fi făcut eu “la clasă“

Ora de religie de la pregătitoare. Ce aș fi făcut eu “la clasă“

La înscrierea la școală, secretara ne-a pus să bifăm dacă suntem de acord cu participarea la ora de religie. Am zis că suntem, dar motivele noastre nu au fost tocmai ortodoxe. Am înscris-o pentru că ne-am gândit că vor fi extrem de puțini copiii (înspre deloc) care nu vor merge la această oră și am dorit să nu fie privită de colegi ca o ciudată – “uite-o pe fata care nu vine la religie!”. Practic, nu am vrut să adăugăm o piatră de încercare la exercițiul integrării într-un nou colectiv.

Un alt motiv care ne-a determinat să o lăsăm la ora asta a fost și faptul că nimeni nu ne-a garantat că va fi pusă de la 8 dimineața, astfel încât, în cazul în care am fi ales să nu participe, să poată veni la școală de la 9. Ar fi fost o soluție, dar la începutul anului școlar, nimeni nu știe “cum va fi orarul”. În plus, dacă am fi bifat că nu suntem de acord cu participarea la oră, fetița noastră tot ar fi stat în clasă atunci când se predă religia, doar că ar fi facut “alte activități”. Ca și cum ar fi surdă și nu ar fi auzit ce le predă doamna de religie colegilor ei.

Așa că am ales să bifăm că suntem de acord cu participarea la religie. Nu știu nici acum dacă am făcut bine sau nu. Cert este că aveam cu totul alte așteptări de la doamna de religie. Noi am nimerit chiar o doamnă nouă în învățământ, care a reușit cu greutate să stăpânească niște copii de șase ani. Unii mai emotivi și plângăcioși, alții mai năzdrăvani și gălăgioși. În cele din urmă, a reușit să se impună, însă doar prin țipăt. Dezamăgitor să afli că tocmai profesorul de religie țipă și îi spune pe ton tăios unui copilul sensibil: “Mai plângi mult? Vrei să te oprești? Taci odată?! Gataa!”.

Trist. Copilul, în cele din urmă, chiar așa sensibil, a reușit și să nu mai plângă, și să se și obișnuiască cu doamna. I-a găsit chiar și o scuză: “Mulți copii fac gălăgie și ea vrea să-i acopere cu vocea, de aceea țipă! Cred că o să fie răgușită tot anul!”.

La ora de religie desenează cruciulițe, colorează ouă de Paște sau icoane. Asta după ce doamna face liniște în clasă, țipând.

Eu, păcătoasa, aș fi văzut altfel ora de religie. Una care să-i mulțumească și pe părinții care merg duminică de duminică la biserică, dar și pe cei care cred că absența din lăcașele de cult nu e o tragedie atât timp cât ai sufletul și inima curate.

Dacă aș fi fost profesoară de religie, mi-aș fi propus să predau atât de atractiv, încât copiii care nu participă la oră să le ceară părinților să se răzgândească. Nu știu dacă mi-ar fi ieșit (e cu adevărat o încercare extrem de dificilă, dar de aia există meseria de profesor, nu?), dar m-aș fi străduit.

Câteva exemple din ce aș fi făcut:
– i-aș fi învățat colinde;
– aș fi decorat un brad de Crăciun, împreună cu ei, cu podoabe făcute în clasă;
– le-aș fi pus filme (sau secvențe) la videoproiector. Nu unele religioase. Și din “În căutarea lui Nemo” se pot desprinde învățături (părinții lui Nemo au primit ajutor de la prieteni pentru a-și găsi copilul) sau chiar desene animate (într-un episod din “Sofia Întâi” copiii înțeleg, de pildă, de ce nu este bine să-ți minți părinții, chiar dacă “acoperi” poznele făcute de frați);
– aș fi vorbit despre acceptarea copiilor cu diazabilități (personajul Nemo, din filmul “În căutarea lui Nemo” are o aripioară mai scurtă, iar Dory, din “În căutarea lui Dory”, suferă de pierderea memoriei pe termen scurt; cu toate astea, ambii au prieteni);
– aș fi organizat un atelier de tradiții și obiceiuri de Anul Nou;
– aș fi organizat un atelier de vopsit (colorat, pictat) ouă de Paște și le-aș fi explicat de ce se ciocnesc ouă de Paște;
– i-aș fi pus să povestească despre prietenii lor și despre sentimentele pe care le au față de ei;
– i-aș fi pus să vorbească liber despre un subiect (eventual ales de ei), pe care să-l dezbată. De pildă, dacă le place sau nu “Tom și Jerry” (unii vor spune că nu, pentru că, poate, e prea agresiv, iar alții că da, pentru că e amuzant). Practic, ar fi făcut exerciţii de argumentare a propriilor opinii și ar fi învățat despre toleranța față de părerile altuia);
– aș fi organizat, cu acordul și eventual cu participarea părinților, vizite la biserici (la toate cultele mai cunoscute, nu numai la bisericile ortodoxe).

Cam asta mi-a venit așa, la o primă strigare, în minte. O fi bine, o fi rău, habar n-am. Dar asta mi-ar fi plăcut mie, o păcătoasă, să facă fiică-mea la religie. Poate la anul, dacă se schimbă profesoara…

Doamne Ajută!