Nu vă mai bateți copiii!

Fricile copiilor

„ Ce i-am făcut? I-am dat o palmă la fund!”, „Lasă, pe mine m-a bătut și mama și tata, și uite ce om am ieșit!”, ori „ Mai trebuie și altoiți din când în când, să știe de frică! Doar așa învață!” – sunt doar câteva replici pe care eu le aud destul de des din gura multor părinți tineri, foarte bine pregătiți profesional, școliți pe la înalte instituții de învățământ.

Da, poate că palma ștearsă peste fața copilului nu doare fizic („că nu l-am bătut cu cureaua, cum mă bătea pe mine tata când veneam cu un nouă acasă”), însă „la interior”, dacă ar exista un aparat de măsurat durerea, probabil că indicatorul acestuia ar ajunge, de cele mai multe ori, la nivelul maxim.

Am tot încercat să înțeleg care e mecanismul prin care părinții aceia școliți, nebăutori și fără de alte vicii ajung să-și cârpească/lovească/ plesnească/pălmuiască/altoiască/bată copiii pe care, paradoxal, îi iubesc! N-am reușit niciodată.
Și oricare ar fi motivul invocat de părinți – „copilul trebuie să aibă rezultate”, „să se ridice la nivelul pregătirii întregii clase”, „să mănânce corect”, „să nu vorbească urât”, „să știe să se descurce în viață, de mic!” – niciunul nu poate măcar să îmbrăce haina vreunei scuze.

Eu le-aș propune părinților care fac „educație” presărată cu plesneli și care sunt mulțumiți de rezultatele bune obținute pe termen scurt („uite, dacă l-am bătut face și la oliță!”, „vezi, dacă nu-i dădeam una nu se străduia așa de tare și rămânea corigent la matematică”) să ia în calcul și ce rezultate vor obține pe termen lung. Să se gândească la stima de sine a copilului, la încrederea pe care acesta o va avea în propria persoană peste câțiva ani. Atunci cum o să fie? Și ce amintiri vor avea copiii astfel dresați?

Și le-aș mai propune părinților bătăuși (altfel chiar nu mă pricep cum să-i numesc) să plece în altă încăpere atunci când simt că se enervează foarte tare și vor să aplice vreo corecție. Ieșiți din cameră, pur și simplu, un minut. Respirați, gândiți, amintiți-vă al cui e copilul în care tocmai voiați să dați, reveniți în cameră și zâmbiți. Știu, e foarte greu să găsești soluții în fața unei crize a copilului, însă cine a spus că e ușor să fii părinte?

Copilul este un om. Mai mic de statură, dar om. Dacă ar fi mai puternic, mai înalt, eventual cât voi, părinților, l-ați mai altoi? Atunci ați mai da în el?