Nu țipa! Vorbește

Nu țipa! Vorbește

De ce țipă părinții la copiii lor? Există oare vreun părinte care nu a țipat la copilul lui? Ce anume ne face să credem că e mai bine să țipăm? Este foarte greu să nu ridici tonul când copilul nu te ascultă, când te scoate din sărite. Nu e deloc simplu să­-ți păstrezi echilibrul când sângele clocotește și-­ți sare țandăra. Mi s­-a întâmplat și mie, atunci când eram nervoasă, din varii motive, independente de copilul meu.

Sau chiar din motive ce țineau tocmai de el. Dar n-­a durat. Nu puteam cataloga derapajul comportamental drept „țap ispășitor”, tocmai din simplul motiv că, temperamental, nu mă caracteriza. Eu însămi am fost un copil la care nu s-­a țipat, iar acum sunt un adult care detestă țipetele. Mi­-am dat seama rapid că el se concentra pe furia mea. Iar eu, pe moment, nu-­mi doream decât să mă asculte.

Țipătul era tocmai incapacitatea mea de a stabili o limită. De ­a mă face înțeleasă. Scuza, că țipam „din dragoste” , sau pentru „binele copilului”, era doar o senzație. Una falsă. De fapt, țipătul meu, bloca legatura dintre noi. Iar ca să fie totul complet, situația în sine se întorcea împotriva mea. Nu era suficient că eram furioasă, că mă învinovățeam deja, mă trezeam, culmea, că și el țipă la mine. Au fost astfel de momente. De la caz la caz, și în funcție de situație, după astfel de episoade, trag aer în piept și încerc să rămân relaxată. Acest calm al meu relaxează și copilul. Ieri, pe stradă, o mămică cochetă, țipa de zor la copilul ei, un puști simpatic, de vreo 8 -­ 9 anișori. Motivul doar ei îl știau, cert este că ghiozdanul puștiului zăcea într­o baltă.

Picături noroioase ajunseseră pe hainele celor doi.

­ Ridică ghiozdanul, acum! Uite în ce hal mă aduci, nesimțitule. Pleacă de lîngă mine, ia-­ți ghiozdanul și cară-­te­ în mașină. Puștiul o privea impasibil. Ba, chiar la un moment dat, și-­a astupat urechile.

Țipăm la copii, de furie sau frustrare. Sunt momente când, oricât de mult i­-am iubi, ne simțim dezarmați, furioși și dezamăgiți de comportamentul lor. Sau nu mai avem răbdare. Momente când pare aproape imposibil să ne păstrăm calmul, luciditatea.

Ridicăm ușor vocea, țipăm și, uneori, sfârșim prin a urla de-­a dreptul. Cam asta este reacția impulsivă, și de moment, a unora dintre părinți. Sau a altora, care adoptă un fel de 2 în 1, adică țipăt plus o palmă, două. Sunt priviți cu admirație, și chiar invidiați, părinții care își păstrează calmul și au puterea rapidă de a analiza situația, fără a se impune prin agresivitate (verbală sau fizică). Dar auzim des „Nu știu cum reușești, al meu, până nu mă înfoi puțin în el, nu m­-ascultă”, sau „M-­a scos din sărite!”, ori „Nu m-­am putut abține! Da’ și­-o merita!”, „I­-am spus de sute de ori, asta e acum. Las’, că-­i trece pân’ se-­nsoară!”, „Dacă nu țip la ea, parcă nu înțelege”, aud adeseori. Ne dorim tot ce­i mai bun pentru copiii noștri și sfârșim, adeseori, prin a ne pierde cumpătul. Nu prin țipăt vor învăța să fie mai ascultători data viitoare. E-adevărat, copiii te pot face să zâmbești în fiecare zi, dar au și un talent înnăscut de a te înfuria maxim. În cele mai nepotrivite momente. Când copilul ne pune într-­o situație dificilă, câți dintre noi reușim să ne păstrăm calmul? Sau, de ce nu, să tratăm situația cu un ton plin de umor? Viața de părinte, am simțit­-o pe pielea mea, nu este numai zâmbet și soare. Nu are cum să fie totul perfect.

Bebe­ul frumos, de care nu te mai saturi, crește, spune și face lucruri frumoase, hazlii, după care intră, inevitabil, în caruselul vieții. Iar viața nu e perfectă, și nu are numai zâmbet, soare, lapte și miere. Viața ne mai aduce și provocări, aventuri, lupte, lacrimi, conflicte, tragedii, labirinturi. Pe toate trebuie să știm să le gestionăm. Țipătul este cea mai ineficientă și neadecvată metodă de a comunica cu oricine, dar mai ales cu copiii.

Oricâtă iubire am avea, prin țipăt nu rezolvăm nimic. Mesajul nu ajunge acolo unde trebuie. Mai rău, copiii la care se țipă frecvent dezvoltă, de cele mai multe ori, o teamă față de părintele care îl agresează verbal. Ei nu știu cum să gestioneze agresivitatea. Iar când vor crește nu vor ști să-­și rezolve anxietățile. Intimidarea verbală sau chiar umilirea (spunem multe la furie) sunt la fel de dăunătoare ca și bătaia. Starea de neputință în fața țipătului de adult îl poate face pe copil nesigur, retras, nu se va simți iubit, va memora involuntar atitudinea, cuvintele, și le va folosi la rândul său. Părinții trebuie să găsească alte metode în situații conflictuale.

Despre autor

Cătălina Pancu