Nu mai vreau rochia asta!

rochia fetei

La restaurant m-am așezat lângă o doamnă în vârstă. Mai erau locuri, destul de multe, dar niciunul lângă o priză. Iar mie, evident, îmi era descărcat telefonul, fără de care nu pot să trăiesc. Iar doamna a fost drăguță, m-a acceptat.

Am mâncat în fața ei, ca și cum ne-am fi cunoscut de o mie de ani. Ea a terminat repede, dar nu a plecat. Stătea. Se odihnea. La un moment dat, cred că s-a simțit datoare cu o explicație. Și aceasta a venit așa, ca un tăvălug:

– Mai stau pentru că magazinul deschide la 10. Și mai e un sfert de oră.
– Foarte bine, stați liniștită. Cumpărați ceva?
– Ei, nu! De fapt, vreau să dau ceva înapoi. Am o nepoată. E într-a opta. Are banchet.
– Să vă trăiască!
– Mulțumesc, asemenea la toată lumea!
– Și?
– Și a fost cu maică-sa la magazin acum două zile și și-a cumpărat o rochie!
– Foarte bine!
– Da, foarte bine, dar când a ajuns acasă a spus că nu-i mai place!
– Credeam că numai la vârste mici se poate!
– Nu…
– Păi nu a ales-o ea?
– Ba da, dar cred ca i-a plăcut mai mult maică-sii. Are așa un stil, insistă mereu. Și acum…
– Păi dați rochia înapoi!
– Nu mai are eticheta! Și nici bonul nu l-a luat!
– Și cât a costat?

-Două milioane trei sute!! (bani vechi – n.r.)

-Plec, mă duc să încerc. Măcar poate îmi dă niște bani înapoi.

M-am uitat trist după ea cum pleacă și mi-am amintit un alt episod, pe care l-am trăit astă iarnă, în preajma celebrelor serbări de la grădinițe, de Anul Nou. Într-un magazin, o fetiță de patru ani plângea în hohote pentru că părinții îi cumpărau o rochie. Una albă, splendidă, deosebită. Și ea plângea pentru asta. Se jelea de-a dreptul. Toți cumpărătorii asistau muți și îngroziți la scenă. Fata, de fapt, voia o rochie roșie. Dar părinții voiau albă, obligatoriu.

– Dar cumpărați-i roșie! Ce importanță are?!, s-a auzit vocea fermă a unui bărbat.
– Ne trebuie albă! Așa a zis doamna educatoare!, a explicat mama. Și n-avem bani de două rochii!

Au cumpărat albă. Și au plecat cu copila suspinând. Dacă așa a zis doamna, nu!? Bărbatul care a îndrăznit să-și spună părerea i-a văzut. Și a concluzionat cu voce tare:

– O să vă urască pentru o rochie!
– Nu vă mai băgați nasul unde nu vă fierbe oala și vedeți-vă de copiii dumneavoastră! Cred că nici nu aveți!

* * *

Nu știu dacă bunica a reușit să schimbe rochia fetei. Sper că da. Însă cred că bărbatul care „și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala” avea dreptate. Copila va ține minte o viață întreagă cum i s-a cumpărat o altă rochie decât cea pe care a vrut-o ea. Va ține minte că nu a fost lăsată să aleagă și că a fost forțată să ia o rochie care nu-i plăcea. Nu sunt psiholog. Sunt doar mamă și cred cu tărie că întâmplarea asta cu rochia o va afecta pe copilă. Cumva, cândva, undeva. Iar atunci părinții se vor întreba, disperați, «Oare de ce se întâmplă asta?» sau «Cu ce am greșit?».

Par lucruri mărunte, lipsite de însemnătate, nu-i așa? Însă doar par. Adunate una peste alta de-a lungul copilăriei, ele pot “ajuta” la formarea unui adult schilodit sufletește.