„Nu e bine să fii prietena copilului tău!”

„Nu e bine să fii prietena copilului tău!”

Cunosc părinți care sunt convinși că procedează corect atunci când își ceartă, pedepsesc sau „ating” copilul. Sunt foarte mulți care se revoltă și iau atitudine când un bărbat lovește o femeie, dar nu se întâmplă același lucru și atunci când un părinte „scapă o palmă” propriului copil. Ba chiar, pentru mulți, acest lucru e normal. Face parte din procesul de educare a unui copil. Altfel, se pare, în opinia lor, că nu se poate. „Doar cu vorba bună, un copil ți se urcă în cap. Devine un răsfățat. Un fel de domnul Goe”, și-a spus părerea o mămică în cadrul unei „dezbateri de parc”. Se discuta despre micuții agitați și cum ar trebui să ne comportăm cu ei. „Nu susțin genul de bătaie în care dai în copil până îl învinețești. Așa ceva, clar nu se face. Dar o palmă ori un urecheat… s-ar putea să facă minuni”, a adăugat aceasta.

Normal că nu îi împărtășesc opinia și îmi place să cred că sunt foarte puțini cei care o fac.

Nu accept nici ideea că un părinte are dreptul să-i spună copilului „nu ai voie să…”. Aceste cuvinte din urmă ar trebui interzise în parenting. În loc de „NU AI VOIE să mănânci ciocolată” i-ai putea spune celui mic că „acest produs consumat în cantități mari o să se depună pe el. O să-i afecteze sănătatea, dar și aspectul fizic”. Îi poți arăta și o poză cu un copil supraponderal ca să-și poată face, singur, o idee cât mai apropiată despre unde poate duce acțiunea sa.

Copilul nu este un idiot! Este doar un adult în miniatură. Așa că, încearcă să-i explici ce se întâmplă dacă merge pe drumul ales de el! 

Nu am auzit niciodată de un copil căruia îi place ciocolata și să renunțe la ea doar pentru că părinții nu i-au mai dat voie s-o mănânce. Am auzit însă de un băiețel căruia i s-a interzis să mai mănânce ciocolată și a ajuns să fure bani din portofelul mamei. Astfel reușea să-și cumpere dulcele mult dorit de la magazinul de lângă școală.  Dulce pe care-l savura pe furiș. Mama băiețelului a fost foarte furioasă când a descoperit că propriul fiu o fura. A început să țipe la el așa cum nu o făcuse niciodată și să-i spună cât este de dezamăgităde el. Apoi, a decis să-l priveze de toate lucrurile care-i plăceau. Pentru că așa a pedepsit, credea ea, vinovatul! Credea că băiețelului îi va fi frică să mai facă așa ceva vreodată. Nu știu dacă s-a mai repetat acest gest. Dar cred cu tărie că băiatul a fost împins să fure acei bani. Chiar de mama care mai apoi l-a pedepsit.

Am fost revoltată și când am aflat motivul pentru care o mămică din parc îi vorbea foarte urât copilului ei, băiețel în clasa a doua. Aflase că a luat doar suficient la matematică. I-am spus: „Așa, și? Dacă-l vei certa, nu cred că poți rezolva problema. Toți își doresc să fie cei mai buni. Nu cred că se simte confortabil cu acest rezultat. Nu-l ajută dacă-i tot repeți că nu a învățat suficient. Poate că nu a înțeles de la doamna educatoare cum se poate ajunge la rezultatul corect. Încearcă să vezi care e problema și sigur o să găsești și rezolvarea. Chiar dacă la prima vedere e de vină copilul, cred cu tărie că lucrurile nu stau așa”. Mămica s-a uitat la mine și mi-a zis că o să înțeleg eu mai bine când o să mai crească Alexandra și că nu întotdeauna funcționează vorba bună.

Unde vreau să ajung? La faptul că sunt catalogată a fi o mamă prea înțelegătoare. Ceea ce face din mine o mamă nepricepută. Asta înseamnă că la capitolul parenting nu o să primesc nici măcar acest nedorit Suficient!

„Nu e bine să fii prietena copilului tău. Te pui prea mult în pielea lui și nu faci bine. Tu acum ești părinte. Trebuie să-ți asumi acest rol și să te comporți ca atare” – este un sfat pe care l-am primit acum câteva ore de la o prietenă, mămica unei fetițe de șapte ani și a unui băiețel de șase.

Am simțit imediat nevoia să mă revolt la auzul acestei opinii. Am cântărit bine dacă să-i spun sau nu că e o mare greșeală să gândești așa. Că riscă să-și îndepărteze micuții și, mai târziu, să nu-i povestească de o notă proastă, de primul sărut, prima întâlnire etc. Pentru că lucrurile astea nu i le povestești unui părinte care știi clar că o să te certe, o să te pedepsească atunci când ai făcut lucruri care nu se regăsesc pe lista cu „ai voie să…” ori, și mai rău, o să recurgă la violență. Dar i le spui unui prieten, chiar dacă acesta este unul dintre părinți. I le spui dacă știi că te va înțelege și îți va fi alături și atunci când ai ales altceva decât „direcția indicată”.  Iar ca părinte poți corecta mai ușor un derapaj al copilului dacă îi ești prieten. Pentru că știe că sunteți o echipă și că tu-i oferi un sfat din experiența ta vastă de viață, dar decizia îi aparține.

Nu am avut curaj să-i spun atât de direct aceste lucru.

Totuși, i-am reamintit prietenei mele că recomandarea specialiștilor este tocmai invers față de cum consideră ea că este corect să procedăm cu cei cărora le-am dat viață. Experții ne recomandă (și nu știu să existe vreun „răzvrătit”) să ne punem în pielea copilului nostru de fiecare dată când felul în care a reacționat nu este cel dorit de noi ca să putem înțelege corect de ce a acționat în acel mod. Se poate întâmpla ca problema să fie la noi (a se citi părinți)

– Și este o prostie! (am auzit-o spunându-mi înainte să-mi termin fraza).

Oare chiar așa? Să fie o prostie?!