Naştere prematură – am născut un pui de om ce cântărea 1.1 kg

Naştere prematură – am născut un pui de om ce cântărea 1.1 kg

Eram însărcinată în 27 de săptămani. Cu doi ani în urmă trecusem printr-o cezariană neprogramată şi nedorită, dar necesară. Născusem la termen un băieţel perfect sănătos. Scor APGAR 10.

Sarcina, ca şi cea de dinainte, a fost uşoară. Nu m-a incomodat nicio secundă faptul că aveam deja o operaţie. Mergeam la control regulat şi toate analizele erau bune. Nimic deosebit, nimic care să dea de gândit, nimic care să creeze probleme.

Pe la prânz am început să mă simt rău. Nu atât de rău încât să chem o ambulanţă, dar suficient de rău încât să cred că ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Nu aveam dureri de burtă, doar o ameţeală usoară dar constantă şi o lipsă de vlagă, de putere. O stare de rău generală.

Când senzaţia de ameţeală s-a accentuat, am sunat medicul. Probabil insuficientă odihnă a fost răspunsul lui. Somn şi vitamine şi dacă persistă starea să merg la camera de gardă pentru un control şi o perfuzie. Nu mi s-a părut liniştitor răspunsul lui. Nici în ziua de astăzi nu pot spune exact de ce, pur şi simplu simţeam cumva că este mai mult decât o lipsa de somn.

Am hotărât că merg la spital în secunda în care am închis telefonul, dar pentru că nimeni din familie nu credea că este necesar, mai ales după răspunsul medicului deşi acesta nici măcar nu mă consultase, m-am dus pur şi simplu singură cu un taxi. Nu am mai avut răbdare să chem o ambulanţă şi mă gândeam că dacă este totuşi doar lipsă de somn, nu privam pe nimeni de serviciile ei.

O oră mai târziu eram deja în sala de operaţie. Nici măcar nu ştiam prea bine ce se întamplă. Totul s-a petrecut atat de repede încat nu am avut timp să sun şi să anunţ pe nimeni. Pruncul meu intrase în suferinţă fetală şi ceva trebuia făcut urgent. Aşa că am făcut din nou cezariană de urgenţă. Şi am născut un pui mic ce cântarea doar 1.1 kg.

[crp limit=”2″]

Un pui mic, plăpând şi neajutorat. I-au dat puţine şanse de supravieţuire. Şi mi-au spus asta când înca eram pe masa de operaţie, când au adus-o lângă mine suficient de aproape căt să o ating şi să îi pup mânuţa. Aş fi vrut să o strâng la piept, să îi spun cât de mult o iubesc şi cât de mult am aşteptat-o.

Dar au luat-o repede şi au dus-o la incubator. Puiul meu nu putea respira fără aparate, avea plămânii insuficient dezvoltaţi. Nu ştiu cum îşi revin alte mame după operaţia de cezariană, căci eu după prima mi-am revenit foarte greu şi am avut multe complicaţii şi probleme, dar de data aceasta, în mai puţin de 6 ore m-am ridicat din pat împotriva sfatului medicului. Şi nu doar că m-am ridicat, m-am dus să îmi văd copilaşul.

Era mărunţică. Slăbuţă tare. Pieptul se ridica şi cobora cu fiecare fir de aer pe care îl respira. Părea de jucărie, cu pielea uşor translucidă. O păpușă mică, mică, plină de fire şi tuburi şi perfuzii. Dormea liniştită în incubator. Atât de liniştită încât îmi era şi frică. Prima imagine cu puiul meu fragil.

La fiecare masă mânca 5 mililitri de lapte matern. 5 mililitri. Atât. Şi astăzi mi se pare incredibilă cantitatea. O hrăneau printr-un tub ce ducea direct în stomăcel. Asta după ce trăgeau cu o seringă laptele ce nu se digerase.

După două zile de tratament şi perfuzii, stomăcelul ei încă nu reuşea să digere nimic, nu reuşea să proceseze picul ăla de lapte pe care îl primea. Copilaşul meu nu mânca nimic, trăia doar din perfuzii. Mi-au spus să mă pregătesc pentru ce este mai rău. Simţeam cum ameţesc pe holurile spitalului. Nu mai reuşeam să ajung în rezervă. Nu mai ştiam exact unde este. Nici nu mai ştiu la ce mă gândeam în secundele alea, dar sigur nu era de bine.

Ştiu că la un moment dat am ajuns în rezervă, m-am prăbuşit efectiv în pat şi am început să plâng. Am plâns până nu am mai avut lacrimi şi m-am rugat cum nu m-am rugat niciodată în viaţa mea. Nu am cunoscut până atunci şi nici după asta, o disperare mai mare, un sentiment mai mare de neputinţă.

Zilele următoare au fost un coşmar, zile fără început şi sfârsit, fără bucurii, fără culoare, doar disperare şi lacrimi. Apoi la secţia de neonatologie, s-a întors din concediu un medic, o doamnă în vârstă care a profesat prin Statele Unite din câte am înţeles.  Un om de o bunătate rar întalnită de mine. A schimbat tratamentul iniţial al copilului şi uşor, uşor, puiul meu a început să digere puţinul lapte pe care îl primea. Mi se părea o minune ce se întampla şi înclin să cred că exact asta a fost, o minune de undeva de sus, o minune pentru ea şi pentru mine.

Primul ţinut în braţe, primul alăptat, primul legănat, primul alintat, au fost realizarile cele mai mari. Nu pot descrie în cuvinte fericirea care m-a cuprins când am luat-o pentru prima oară în braţe. Un omuleţ atât de mic şi de fragil. Atât de frumoasă şi perfectă. Dar aşa cum nu pot descrie fericirea asta, nici nu o pot uita vreodată. O fericire atât de mare şi completă şi copleşitoare.

Puiul meu de 1.1 kg este mare acum. A început clasa a doua. Este foarte isteaţă, matematica este pentru ea o joacă, calculează extrem de repede şi memorează imediat orice. A vorbit, a scris, a citit devreme, mult mai devreme decat alţi copii. Mă uimeşte în fiecare zi curiozitatea cu care descoperă lumea, filtrul prin care priveşte fiecare fiinţă, fiecare piatră, nesaţul cu care acumulează cunoştinţe. Mă uimeşte pofta de viaţă, energia pe care o emană cu fiecare vorba şi gest. Şi de departe, cel mai mult mă uimeşte dragostea pe care o cere şi o oferă fară măsură, fără oprelişti şi fără bariere.