„Mătrăguna și argintul viu nu se testează la Clinica de Alergologie”

Spitalele din România

Infecțiile respiratorii fac parte din categoria bolilor foarte des întâlnite la copii, în mod special în sezonul rece. O imunitate scăzută, dar și contactul zilnic cu alți copii bolnavi, din colectivitățile pe care le frecventează (grădinița, școala, locurile de joacă), îi fac pe cei mici să fie ținte directe ale unor infecții. Când infecția se instalează peste o alergie nedepistată, lucrurile se pot complica foarte mult.

Odată cu venirea sezonului cald, Secțiile de Alergologie și Imunologie sunt pline de oameni, care așteaptă să fie testați. Am o prietenă, dragă, care are doi copii. Doar unul, cel mic, răcește des, are nasul înfundat, respiră pe gură, tușește.

De curând a aflat că, la început, semnele unei alergii seamănă, foarte bine, cu o banală răceală. O răceală trece în 7 zile, mai mult sau mai puțin. Alergia ține mult și bine, iar netratată poate da grave bătăi de cap. Alergia este o reacție anormală a organismului unei persoane, în urma expunerii la una sau mai multe substanțe alergene (care în mod normal sunt inofensive și tolerate de majoritatea persoanelor: praf, polen, lapte, ciocolată, alune, pește). Pe un fond alergic, chiar și cea mai banală răceală, poate duce la complicații.

Cum recunoaștem boala? Foarte greu. Copilul face des eczeme, urticarie, otită. Năsucul îi curge întruna. Ziua este agitat, iar noaptea adoarme greu. Mai face în pat, chiar și după ce a renunțat la pampers. Dacă alergenul este în aer, reacția alergică se va produce, cel mai frecvent, la nas, ochi și plămâni. Dacă alergenul provine din alimentație, reacția alergică apare frecvent la nivelul gurii, stomacului și intestinelor. La toate aceste semnale discrete și, în lipsa unei crize severe, părintele își poate da seama cu greu despre ce anume este vorba.

Fără un examen medical specializat, lucrurile pot fi neclare. Ce are copilul? Prietena mea nu este, nici pe departe, o persoană ipohondră, care să se panicheze la orice neregulă cu privire la starea de sănătate.

Din contra, are studii medicale, facultate și masterat, iar când este vorba despre copii ei, este normal să fie mai prevăzătoare și mai atentă. Așa că, săptămâna trecută, după alte investigații, teste și analize, a dorit o părere (privind diagnosticul și tratamentul prescris) de la un specialist.

Nu, nu la cabinetul privat, așa cum i s­-ar fi sugerat, ci chiar în Policlinică. Fără taxe sau alte plăți aferente, ci doar cu trimitere de la medicul de famile și un buchet de flori. După o primă programare, obținută telefonic, a urmat o alta. I se spune „așteptați puțin!”. Așteptarea are loc pe holul unui etaj, din Policlinică. Un hol plin de haos, cu multe voci, pe multe tonalități. Oamenii întreabă de diferiți doctori, pe alți doctori, sau schimbă păreri, între ei, despre doctori, programări și rețete. Sunt rugați amabil să aștepte, iar așteptarea are și o „explicație”: „doctorul trebuie să vină”, „e prin policlinică”, „nu e aici, așteptați-­l afară”, „aveți programare? dacă nu, trebuie să așteptați”.

Așadar, cuvântul de ordine, dintr­-o Policlinică, este așteptarea. Dacă nu ai răbdare, nu ai ce căuta într-­o Policlinică. Așteptarea „afară” este holul, acolo unde este haosul. Un haos amestecat cu neputința, oboseala și îngrijorarea de pe fețele oamenilor. Cu vociferările și apostrofările permanente: „Vă trebuie trimitere de la medicul de familie. Nu știu, cum credeți că noi le putem face pe toate? Veniți mâine!”, „Nu aici! Mergeți în capătul culoarului.”, „Abia mâine o puteți găsi pe dna doctor”, „Doamna doctor e ocupată acum, așteptați!”.

­- Era ocupată să țină mâinile în buzunare, să se plimbe de ici­-colo, supărată și enervată de discuția, în contradictoriu, cu însoțitorul unui pacient. După două ore, timp în care copilul meu își pierduse orice urmă de răbdare, după ce am încercat să aflu „cât mai aștept?”, după ce am încercat să iau legătura telefonic, eu fiind pe hol și dumneaei „prin preajmă”, i-am trimis un mesaj prin care i-am multumit, spunându-­i, totodată, că m-­a dezamăgit. Mare mi­-a fost mirarea când, în locul unei uși deschise, prin care cineva, oricine, m­-ar fi înștiințat că am așteptat degeaba, sau mi-ar fi spus să revin, sau „ne pare rău, mai durează puțin”, am primit un SMS, chiar de la doamna doctor.

Nu era vorba de scuze sau reprogramare, ci scria așa: „Mătrăguna și argintul viu nu se testează la Clinica de Alergologie. Recomandarea specialistului este să mergeți la Clinica de Psihiatrie.” Simțeam că nu mai am aer! Că explodez, pur și simplu, mi­-a povestit, siderată, prietena mea.

De­-a lungul timpului, am învățat să fiu rezervată cu privire la blamarea medicilor de la noi. Am înțeles, mereu, că nu au condiții, dotări, aparatură performantă, că nu sunt plătiți suficient, că le lipsește una, sau alta. De câte condiții și modernizări ai nevoie pentru a „emana” un minim de respect, față de oameni, de pacienți? Cum poți dormi bine noaptea, când ți­-ai catalogat pacientul drept plantă otrăvitoare și l-­ai trimis la psihiatrie? Nu pot să nu mă întreb, ce e defect cu noi, românii, sau cu sistemul? Unde greșim?

E adevărat, reducerea internărilor în spitale trimite tot mai mulți bolnavi în ambulatoriile de specialitate. Startul aglomerării este dat, în mare parte, de trimiterile pe bandă rulantă, pentru orice consultație, în Policlinici. Programările se respectă cu strictețe, date fiind noile reguli (despre care prea puțini oameni știu). Paradoxal, mulți dintre ei, nu pot fi „văzuți”, pe loc, de medicii specialiști. Sunt programați pentru un consult medical chiar și peste câteva luni. Acestea sunt regulile. Ultimele. Cele noi. Timpul de așteptare poate fi și de 6 luni (pentru o consultație de specialitate în ambulatoriu). Doar în caz de urgență ești internat.

Există alternativa cabinetului privat. Aici însă, trebuie să plătească, sume pe care puțini și le pot permite. Așa se face că, ajungem tot la răbdare și așteptare.