Mame și tați de nota 10

Diana Vasiliu

Până să rămână însărcinată prima prietenă din cercul nostru apropiat, credeam, naiv, că a fi părinte e o treabă relativ normală, că toți copiii se cresc mai mult sau mai puțin la fel (îndeosebi la început de viață) și că singurele dezbateri pe lumea asta sunt despre politică, fotbal și filme sau muzică.  Dar vai, cât m-am înșelat.

Nu știu dacă în ziua de azi copiii mai joacă „Flori, fete sau băieți”, dar spre binele lor, ca să fie pregătiți pentru viață, jocul ăsta ar trebui să se updateze:

Flori, fete, metode de parenting, băieți…

Pe măsură ce și în capul meu începea să se cristalizeze dorința de a face un copil, mă simțeam din ce în ce mai curioasă. Am descoperit un întreg univers online, paralel cu lumea reală, în care sute de părinți expuneau, povesteau, share-uiau, sfătuiau, înfierau, condamnau. Pe alți părinți. Pentru relele tratamente aplicate copilului. Îmi aduc aminte cu extremă claritate o postare pe blog a unei mămici, care încercase toate metodele posibile de a-și ajuta copila să adoarmă, recurgând în final la faimoasa cry-it-out. Nu discut eficiența metodei sau rezultatele pe care le are. Scot în evidență doar furtuna care s-a stârnit în comentarii, de la mame care se simțeau teribil de vinovate pentru că aplicaseră aceeași metodă pe copiii lor, până la muieri descreierate care o amenințau pe autoarea articolului fie cu flăcările Iadului, fie cu Protecția Copilului! Citeam și mă îngrozeam.

Zi de zi, descopeream câte ceva nou. Nu știusem până atunci că a-ți crește copilul înseamnă că faci parenting. Și mamă, mamă, câte stiluri erau: attachment parenting, playful parenting, mindful parenting, authentic parenting. Și-or mai fi, dar m-am oprit eu din căutări. Am mai aflat că tot ce știam eu despre crescutul de copii era practic anulat. Se dovedise științific că din metoda de  parenting „Mama și copilul” ieșeau copiii praf.  Prea old school. Prea ca la țară.

Citeam rânduri peste rânduri în care mustea cam aceeași idee: îngrijirea se face intuitiv, pediatrii, antibioticele, medicina și vaccinurile să moară, tot ce-i vechi e rău, părinții noștri ne-au stricat și ferească sfântul să te dezlipești de copil ca să-ți îndeplinești tu o nevoie a ta, că erai imediat taxată drept mamă rea/ tată absent. Asta citeam eu acum vreo 3-4 ani. Poate că am nimerit eu pe blogurile extremiste, poate că la vremea respectivă încă nu apăruseră „portavocile normalității”, femeile care astăzi scriu pe sufletul meu, cert este că m-am panicat teribil.

Crescutul de copii se schimbase fundamental. Bine măcar că făcutul de copii rămăsese același.

Pe măsură ce copiii apăreau în cuplurile noastre de prieteni, observam schimbarea la față a mamelor. Eu știam că un copil aduce fericire. Toate femeile din jur își doriseră copiii cu tot sufletul lor! Doar că eu nu vedeam împlinire. Vedeam panică. Panica unui om în competiție cu un sistem sau cu sine, panica de a oferi ce-i mai bun, ce-i mai răsărit, totul acum, sau, vorba zicalei, acum 5 minute. Mame care intuiau ce-i trebuie copilului înainte de primul scâncet. Mame care, încet încet, se descompuneau sub ochii mei. Sigur că filtrul propriu modifică perspectiva lucrurilor și poate că asta am vrut eu, de fapt, să văd. Cert e că nu eram singura care observa.

Iar când eu însămi am rămas gravidă, mi-a fost extrem de clar că nu voi dori să am aceeași experiență. Drept care, din panică, mi-am construit un adevărat sistem de suport: am început să merg în terapie, să înțeleg lucruri despre mine, să vindec situații din trecut care sigur ar fi afectat viitorul meu ca mamă, am găsit câțiva furnizori de cursuri, care m-au ajutat să mă pregătesc pentru noul rol, mi-am găsit o pediatră pe gustul și sufletul meu și, nu în ultimul rând, mi-am călcat pe orgoliu și am acceptat ajutor. Da, am făcut tot posibilul să-mi strâng „satul” ăla de care, zice-se, ar fi nevoie ca să crești un copil.

Pentru că dacă eu nu eram bine, nimeni n-avea să fie bine. Notați asta ca axiomă pentru toate mamele de pe pământul ăsta. Da, sunt chiar ATÂT de sigură.

Dar bebelușii cresc. Dilemele se mută din zona purtat VS căruț și alăptat VS lapte praf în arii ce țin de educație – Montessori VS gădinița de stat, bonă VS creșă, cursuri VS lăsat în plata lui, iar pe măsură ce anii trec, dezbaterile se întețesc – educație fără „nu” VS educație cu limite, disciplină VS empatie…… Se oprește vreodată nebunia asta?!

Ne oprim vreodată din dezbătut, din ceartă, din arătat cu degetul și pur și simplu începem să ne creștem copiii? Pe bune. Încetăm să ne mai proiectăm propriile mame în capul altor mame, sau propriile frustrări din copilărie, pe proprii noștri copii? Când a devenit familia, copilul, un spațiu de stres? Un loc în care să faci performanță, cu orice cost?

Presiunea de a fi mama perfectă sau tatăl pe care nu l-ai avut niciodată este imensă. Și îți știrbește din a-ți trăi experiența TA ca părinte. Cum o fi ea. Cu bune, cu rele, cu învățăminte, cu lecții, cu corigențe, cu premii imense. Unde ne grăbim? Să reparăm copii care încă nu au nicio stricăciune? Sau poate, de fapt, prin copiii noștri noi încercăm să ne reparăm tot pe noi? Or, asta e o povară imensă pe umerii celui mic.

Hai mama, hai tata, curaj! O să fie bine.