Mamă de prinţese

Corina Neagu

Căci aşa le zicem noi celor două fete minunate ale noastre, Carla şi Rebecca. Şi nu pentru că aş fi eu vreo regină, dar îmi doresc ca ele să crească ca două prinţese – manierate, bine educate, bune, frumoase, înţelepte şi cât mai active şi prezente în viaţa comunităţii. 🙂

Pentru cei care nu mă cunosc pot părea o mamă exigentă, chiar dură uneori. Pentru ceilalţi sunt genul de mamă care pune preţ pe educaţie, valori, activităţi sportive şi pasiuni care să reliefeze ce au ele mai frumos şi bun. Recunosc, sunt exigentă, pentru că nici societatea în care trăim nu este altfel, de aceea consider că disciplina, organizarea şi rigoarea sunt esenţiale în dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a copiilor.

Orice decizie se ia în familie, de comun acord, se discută cu fetele, pentru că suntem un tot unitar şi de foarte multe ori copiii influenţează anumite activităţi. Şi aşa trebuie să fie. Ele nu sunt niciodată ignorate, pentru că au un cuvânt de spus şi părerea lor contează. Nu mai sunt atât de mici încât să nu poată privi anumite probleme cu seriozitate şi responsabilitate. Evident, fiecare pe măsura vârstei şi a cunoştinţelor ei.

Multe prietene de-ale mele sunt mame şi de fiecare dată când ne întâlnim povestim despre subiectul copii. E firesc, mai ales că sunt atât de multe experienţe de împărtăşit…

Fiecare copil are personalitatea şi frumuseţea lui. Nu am făcut niciodată greşeala să încadrez copiii în anumite categorii – buni sau răi, frumoşi sau urâţi, inteligenţi sau prostuţi. Pentru că nu există copil care să nu aibă un talent, o pasiune, o menire, o vocaţie pe lumea asta. Noi, ca părinţi, suntem primii datori să descoperim aceste substraturi şi să le cultivăm.

Avem marele noroc cu două fete deosebite. Şi nu pentru că sunt ale mele, ci pentru că sunt înzestrate cu diverse calităţi – desenează foarte frumos, sunt creative, cea mare – Rebecca, e înotătoare de performanţă cu rezultate deosebite la doar 8 ani şi jumătate, sunt foarte inteligente şi spontane….să nu mai menţionez şi că sunt foarte frumoase şi că le place tare mult să mă ajute la bucătărie sau la alte treburi prin casă.

Nu e uşor să le educi şi să le fi alături zi de zi în procesul de adaptare, schimbare, învăţare, cunoaştere. Sunt paşi pe care nu-i poţi sări doar pentru că le merge mintea repede. Fiecare etapă trebuie studiată temeinic şi sudată cât mai bine pentru a se impregna şi pentru a nu fi ignorată mai târziu. Prefer de multe ori să repet un lucru de o sută de ori şi să insist asupra lui până devine un obicei şi nu mai este nevoie să-l amintesc, căci vine de la sine.

Nu pun niciodată presiune asupra lor, ci doar le explic care sunt consecinţele dacă fac într-un fel sau altul. Şi le las pe ele să decidă. Constat că din ce în ce mai des iau decizia potrivită. Când au dileme, întreabă. Este extrem de important să învăţăm copiii să întrebe când nu ştiu ceva. E un întreg proces să-i educăm astfel încât să pună întrebările potrivite pentru a obţine răspunsurile potrivite. Nu e nicio ruşine în asta, aşa învăţăm şi ne dezvoltăm. Inclusiv noi, ca adulţi, deşi mulţi nu întrebăm de ruşine. Sunt doar prejudecăţi….

Cum e cu doi copii? Frumos şi plin de provocări. Evident, deloc uşor. Dar atunci când faci copii de dragul copiilor, din dragoste şi din dorinţa altruistă de a lăsa ceva în urma ta, totul devine palpitant, emoţionant, e pură iubire şi dăruire.

Cum e cu două fete? Nici mai greu, nici mai uşor decât cu doi băieţi, probabil. Nevoile sunt aceleaşi, şi nu mă refer la cele materiale, care pot fi uşor diferite. Vorbim de păr lung, clame, rochiţe, fustiţe, ţinută, eleganţă, delicateţe, gesturi frumoase, păpuşi…..şi altele din categoria sex feminin. Nu voi detalia aici pentru că aş putea scrie o carte pe tema asta J

Cum e cu două fete, din care una e campioană la înot? Ei, aici intrăm pe tărâmul performanţei, al curajului, al ambiţiei, al dorinţei de a ajunge cât mai sus, al investiţiei în echipament sportiv, al antrenamentelor zilnice, al timpului liber aproape inexistent, dar atunci când talentul, munca şi ambiţia se întâlnesc, orice efort merită, iar rezultatele apar. Peste 80 de medalii în 2 ani şi jumătate de concursuri şi peste 10 trofee, premii în bani din partea sponsorilor şi punctaj maxim la categoria ei de vârstă la nivel naţional în 2012 şi 2013. Sunt clar motive de mândrie şi de acele sentimente care nu se pot niciodată explica în cuvinte, pentru simplul motiv că locul lor este în suflet.

Dacă faci copii doar pentru că trebuie, din motive pur egoiste, pe fondul unor frustrări, că aşa e normal, că te constrânge familia sau societatea…sunt doar alte prejudecăţi. Nu suntem toţi făcuţi să fim părinţi, fără supărare. Nu ne dorim toţi să fim părinţi, şi nimeni nu are dreptul să ne judece pentru asta, pentru că nu suntem fabrici, suntem oameni, şi nu scoatem produse la serie. Suntem datori acestei societăţi atât de încrâncenate şi duşmănoase de cele mai multe ori să dovedim că putem fi din ce în ce mai buni. Asta nu implică obligatoriu procrearea. Ci implică responsabilitate şi asumare pentru ceea ce facem.

Putem lăsa ceva în urma noastră prin atitudine, prin ceea ce producem de-a lungul vieţii, prin oamenii care ne urmează…..

Cum e cu doi copii? Ia un copil şi multiplică totul cu doi. Cu cât cresc începi să multiplici cu mai mult, pentru că cerinţele cresc. Pe de altă parte, dacă-ţi doreşti copii, nu poţi să aştepţi la infinit acel moment propice când o să simţi….sau când o să ai casă, maşină, bani în cont, cineva să te ajute, vârsta de nu ştiu câţi ani, luna sau anul potrivit, zodia sau mai ştiu eu ce alte lucruri de acest gen…..Da, e indicat să facem copii cât mai tineri, pentru că organismul îşi revine mult mai repede. Atenţie, asta nu înseamnă prea devreme….până în 18 ani, ca să fiu mai explicită. Copilăria şi adolescenţa au rolul lor foarte important şi pentru a creşte un copil e necesară o anumită doză de maturitate. În ce cantitate şi cum ştim când suntem suficient de maturi? Când avem toate ţiglele pe casă şi putem să ne asumăm, cu tot ce implică asta, creşterea unui copil…. şi nu ne dorim să ni-l crească vreun alt membru al familiei sau bona (ajutor absolut necesar, dar doar ajutor)…

Mai simplu:

  • Eşti pregătit să renunţi la viaţa de noapte pentru a-ţi alăpta copilul?
  • Ştii ce să faci în caz de urgenţe medicale?
  • Ştii care sunt costurile de viaţă ale unui copil până într-un an?
  • Ştii ce presupune, ca activităţi, să ai grijă de un bebe care depinde 100% de tine?…

Adaug o listă care m-a inspirat pe care am găsit-o pe smartwoman.hotnews.ro care te poate pune pe gânduri atunci când îţi propui să ai copii. Nu e cazul să crezi cumva că dacă faci copii te izolezi complet de viaţa socială sau nu mai ai timp pentru tine…..alte prejudecăţi, periculoase. Iar decizia îţi aparţine în exclusivitate.

Iată cum stau lucrurile când nu ai copii (nu sunt de acord cu multe dintre afirmaţiile de aici, dar este o listă pe care am preluat-o şi nu am modificat nimic):

“- Pot dispune de timpul meu aşa cum vreau –  după serviciu nu trebuie să fug acasă pentru a mă ocupa de nevoile nimănui.

– Pot lua orice decizie în legătură cu viaţa mea, inclusiv unele alegeri care ar crea instabilitate, fără a fi nevoie de a lua în calcul situaţia unei persoane complet dependente de mine, şi fără a fi nevoie să-i asigur un venit constant şi o locuinţă permanentă şi adecvată pentru un copil.

– Pentru femei, nu trebuie să nască, să alăpteze, să se îngraşe, să ţină diete, sau orice altceva în această categorie. (Desigur, aici e vorba de cele care nu îşi doresc acest lucru – deloc sau pentru moment. Tot ce spun e că acestea sunt avantaje despre care se vorbeşte foarte rar, sau deloc, pentru că nu este acceptabil social.)

– Mă pot bucura de casa mea în linişte.

– Pot dormi noaptea şi dimineaţa fără să mă deranjeze nimeni.

– Nu trebuie să plătesc pentru nimic în legătură cu un copil sau să-mi bat capul cu probleme de genul: grădiniţă, şcoală, bone, etc.

– Pot avea intimitate cu partenerul/partenera oricând doresc.

– Mă pot bucura mereu de spontaneitate într-o relaţie, fiind liberi să mergem oriunde, oricând, inclusiv în toate acele locuri în care copiii nu au ce căuta, sau cel puţin necesită o atenţie deosebită şi pot sta relativ puţin timp fără a se plictisi (atenţie celor care îşi târăsc copiii bâzâind peste tot după ei stricând dispoziţia tuturor celorlalţi oameni din acel local). Enumăr aici: anumite restaurante, magazinele din mall-uri, clădiri de birouri, teatru, film (cu excepţia filmelor pentru copii, în cazul celor care sunt deja mai măricei) etc.

Şi pot face asta fără a depinde de bunăvoinţa unei bone/ altei persoane din familie care trebuie plătită scump pentru serviciile sale.

– Nu trebuie ca eu sau partenerul/partenera să-şi întrerupă activitatea pentru a sta acasă mai mulţi ani, timp în care se distanţează de alte fiinţe umane adulte, şi ajunge să nu mai aibă practic o viaţă sociala proprie, eventual să bârfească vecinii sau să discute numai despre telenovele şi „ce a mai facut copilul” pentru a avea totuşi un subiect de conversaţie.

– Pot lăsa mizerie în casă dacă vreau, când nu am timp sau chef să fac curat – nu există pericolul ca cineva să fie afectat de asta (cel puţin nu un copil care nu ar putea face curat singur).

– În cazul  unui divorţ/ despărţire, lucrurile sunt mult mai simple.„

Ei bine, aşa cum scriam mai devreme, nu pot fi de acord cu cele de mai sus decât parţial, dar asta şi pentru că sunt mamă şi sunt subiectivă. Atunci când am decis să fiu mamă am făcut-o în deplină cunoştinţă de cauză şi nu ca pe un sacrificiu suprem pentru copiii ce urmau să vină. Da, este o decizie asumată, cu toate consecinţele ce derivă din ea. Şi a fost şi este una dintre cele mai bune decizii din viaţa mea. Pentru că viaţa mea s-a schimbat numai în bine de când prinţesele au venit pe lume.

Da, este greu cu un copil. Imaginaţi-vă că este şi mai greu cu doi şi din ce în ce mai greu cu mai mulţi. Cine spune că e uşor minte sau nu e mai deloc implicat în creşterea copiilor săi. Ştiu, sună categoric, dar acesta este adevărul. Din fericire toate momentele mai puţin plăcute sunt estompate de cele minunate atunci când eşti înconjurat de iubirea copiilor tăi, de îmbrăţişările acestora, de toate lucrurile minunate pe care le spun şi le fac.

Da, necesită un efort considerabil din partea noastră. Da, necesită timp, implicare, dedicare. Da, sunt şi momente de criză, care pot fi depăşite inteligent şi cu tact şi multă răbdare. Da, sunt şi momente de nesiguranţă, de durere, mai ales când sunt bonavi şi Doamne fereşte cu boli grave, incurabile sau altele de acest gen…..

Dar copiii sunt miracole, sunt făpturi magice şi uluitoare, sunt nici mai mult nici mai puţin raţiunea de a trăi. A mea, cel puţin.

Prinţesele mele dau culoare vieţii, sunt sarea şi piperul, sunt motivaţia zilnică şi minunea iubirii. Nu mi se pare că fac compromisuri sau sacrificii pentru că totul porneşte dintr-o dragoste şi o emoţie complet necondiţionate, dintr-o dorinţă de a dărui care de multe ori mă depăşeşte ca intensitate, dintr-o ambiţie de a reuşi să fiu un model pentru ele şi de a reuşi să le călăuzesc paşii astfel încât să fie capabile să ia decizii potrivite şi să-şi creeze un viitor frumos.

Ca să concluzionez aş sublinia ce a spus Dostoievski: „Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seamă copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.”