Lasă-ți copilul să-și aleagă singur drumul

Benoit Pleska

Conduc o motocicletă. De când copiii au fost în stare să mă însoțească, i-am luat cu mine. În primă fază, stăteau în față, pe rezervor, unde obișnuiau să adoarmă datorită căldurii plăcute a motorului  și a confortului poziției. Foarte repede, am împărțit cu ei pasiunea mea, însă fără să-i oblig niciodată. Când plecam la plimbare, veneau cu mine dacă aveau chef, dar dacă nu, îi lăsam în pace. Mai încolo, au trecut în spate. În California, unde am trăit o perioadă, i-am responsabilizat încet-încet și unul dintre ei pornea motorul. Ne-am plimbat enorm de mult, lângă  oceanul din San Francisco.

Principiul pe care am mers, care nu e neapărat cel mai bun, dar care mă definește ca părinte, a fost să propun activități, fără a obliga copilul vreodată. Și asta pentru că un copil nu are de unde să știe ce există sau ce se poate face. Dacă stă lângă mare, e probabil să fie atras spre activitățile nautice, dacă locuiește la munte, e probabil să vrea să schieze. Eu sunt de părere că este unul din rolurile părintelui să-i deschidă orizontul, să-i permită să vadă mai departe decât ceea ce i se oferă local și să-i prezinte o multitudine de activități diferite. Apoi, indiferent de vârstă, copilul poate să decidă singur ce vrea să facă și ce nu. Niciodată nu mi-am forțat copii să vină la antrenament de motocros, ba și mai mult, nu le-am adus aminte că urmează unul. Dacă nu cer singuri, înseamnă că nu vor. Au o libertate totală de alegere și sunt autonomi.

Am practicat, împreună cu ei, o mulțime de sporturi considerate ca fiind periculoase, printre care scuba diving, unde ne-am lovit de două situații neplăcute: o dată ne-am întâlnit cu un rechin la o distanță mare de barcă, altădată am rămas fără a oxigen la 30 de metri adâncime.

Dar să ne întoarcem la motocros. În momentul în care ne-am întors în Europa, mai precis în Ucraina, am făcut cu ei niște cursuri de pilotaj cu pasager, ca să învețe cum să reacționeze în cazul unei situații periculoase. Acolo au învățat să cunoască mai bine reacțiile motocicletei. Iarăși, le-am dat autonomie punându-i în situații diferite, ca să învețe cum să reacționeze. În cazul unui incident real, nu mai e timp să le explic ce să facă, ei trebuie să reacționeze instinctiv. La fel ca și atunci când am avut incidentele la scufundări.

Am traversat Europa de mai multe ori, chiar am mers de la Kiev la București de câteva ori.

Acum doi ani, ambii copii au vrut să treacă de la postul de pasager, la cel de pilot. Țara noastră de origine, Belgia, fiind patria motocrosului, i-am trimis la un „camp” de 2 săptămâni Acolo au și învățat bazele acestui sport. Voiam să mă asigur că învățau în cele mai bune condiții și să le placă. Într-adevăr, în România nu există școli adevărate de pilotaj, sunt doar niște cluburi, dar instituții bine puse la punct nu, mai trebuie dezvoltate.

Am găsit așadar un club în România unde am început să ne antrenăm. Puțin mai târziu am început să luăm parte la competiții ca amatori.

Paradoxal, este un sport care aduce foarte multe în ceea ce privește securitatea rutieră. Pilotul învață să-și stăpânească motocicleta în condiții dificile, și ne-având caroserie în jurul nostru învățăm pe pielea noastră impactul unui accident chiar pe un circuit securizat.

În cazul fetei mele, Eva, ea a fost nevoită să aleagă între echitație și motocrosul de performanță (cu toate că eu rămân convins că poate să le facă pe amândouă). Ea a ales echitația. Cred că principala cauză a deciziei ei a fost faptul că s-a accidentat. Ea a hotărât să treacă la agrement, fără să abandoneze de tot. O înțeleg fiindcă din cauza accidentării a pierdut o parte mare din sezonul de echitație și vibrațiile motocicletei au durut-o o perioadă lungă.

Nu-i așa că e chiar interesant să-ți vezi copilul luând decizii?