La spitalul de copii, ca la târgul de vite

Felicia Niculae

S-a întâmplat în urmă cu mult timp. Pe când copila avea doar un an şi vreo trei luni. Şi enterocolită. Sau, pur şi simplu, diaree. Şi pentru că episoadele diareice erau dese, am dat fuga la spital. La camera de gardă.
Am stat aproape două ore la o coadă la care nu ne mai venea rândul. Copila a vomitat de două ori în intervalul ăsta. Şi a plâns continuu. Am intrat peste doamnele de la camera de gardă şi am ţipat la ele, cu un nod în gât.
– Vomită! I-e rău!
– E foarte bine dacă vomită!
– …
– Haideţi, mergeţi! Tudoree, du-te cu mămica asta panicată!
Şi a venit Tudor.
– Dezbrăcaţi-o!! Făceţi-o să tacă!
-…
– Câte kilograme are?
– Nouă.
– Fix? Sunteţi sigură? Când aţi cântărit-o?
– Ieri.
– Să o cântărim!
O cântăreşte, cu mine în braţe, pe un cântar antic, din ăla de mărfuri de aprozar, o ia din braţele mele, mă mai cântăreşte pe mine o dată, şi decide, mulţumit:
– Nouă kile!
Apoi o pipăie pe burtă, o ascultă cu stetoscopul rece, îi cercetează pampersul, se uită în gât, urechi şi nas. Şi iar zice:
– Făceţi-o să tacă! Şi mergeţi la camera 105. Vine acolo domnul profesor.
– De ce? E nevoie de domnul profesor?
– Plânge prea tare.
– Păi ăsta e plânsul ei.
– Aşa urlă mereu?
– Da, dacă e speriată.
Găsesc singură camera cu pricina, prin labirintul alb şi sumbru, în ritmuri plânse de copil.
Ajungem la noua coadă. Intrăm. Trecem de aceeaşi procedură tăioasă, cu replici scurte şi seci, unele chiar acuzatoare, de tipul „I-aţi dat ceva să mănânce!!” sau „Ce medicament a luat?”.
„Nu, n-a luat niciun medicament, a mâncat normal, e la etapa diversificării, la încercăm pe toate, ultima încercare a fost un gem de cireşe… Şi are diaree, am văzut puţin roşu în pampers şi de aia am venit la spital” – am reuşit să turui, încercând să fiu cât mai scurtă şi clară.
A urmat un nou consult fără vreun pic de dragoste de pediatru (eu visam la ceva ca-n filme) şi constatarea stupidă:
– Plânge prea tare!
– Îi este teamă, nu-i plac necunoscuţii, s-a speriat de halate!
– Tuşeu rectal!
N-am apucat nici să înţeleg bine ce se petrece. Cu o rapiditate uluitoare, o asistentă şi-a pus mănuşi, iar alte două au aşezat-o culcat pe copilă, ţinând-o forţat. Nu pot să uit vreodată privirea de atunci a fetiţei. Un fel de amestec de groază şi teamă. Procedura a durat câteva secunde, iar asistenta a declarat, învingătoare:
– N-are nimic, dom’ profesor! O fi fost de la gemul de cireşe.
Dar verdictul a fost altul: „La ecografie, că plânge prea tare! Să nu aibă ocluzie!”.
La ecografie, din nou prin labirintul alb. Unde copila a plâns şi mai tare, s-a zvârcolit de la gelul rece, de la aparatul care se mişca pe burtica ei. Nicio informaţie nu mi-a fost măcar azvârlită mie, ca părinte. Doar la finalul ecografiei mi s-a spus:
– N-a ieşit, trebuie să staţi internată, să vedem dacă nu trebuie operată.
Am ajuns la chirurgie. După câteva ore a venit un doctor care m-a certat atunci când mi-am susţinut teoria potrivit căreia copila mea plânge foarte tare când vede necunoscuţi sau halate albe.
– Păi da, că speriaţi copiii cu „vă duc la doctor!”
– Păi n-am zis niciodată aşa ceva!
– Şi-atunci de ce plânge aşa??
– Pentru că are canale lacrimale înfundate, după cum se şi vede, şi pentru că toţi oftalmologii la care am fost i-au pus în ochi picături, cu forţa! De aia plânge când vede halate!
– Mda, deci dom’ profesor ştie că sunteţi aici, atunci e bine.
Şi apoi n-a mai venit nimeni, vreme de câteva ore. Ba nu! O infirmieră a băgat capul de uşă şi mi-a transmis: „Doamna asistentă a spus să-i daţi sticksuri sau grisine, nimic altceva!”.
În geanta de bebeluşă nu aveam nici stiksuri, nici grisine. Şi nici alte provizii, măcar pentru mine. Bine, mi-am sunat soţul, mi-au fost aduse de toate. Da’ mă gândeam şi eu, aşa: cum ar fi fost să fiu singurăşi fără bani, dar tot plătitoare de CAS? Cum m-aş fi descurcat?
Uşa salonului a mai fost deschisă pe la ora 24, când o asistentă m-a întrebat: „Are febră?”. Uşor iritată de răspunsul meu – „nu ştiu”, a intrat, a pus mâna pe spatele fetei, a declarat: „N-are!” şi a plecat ţăcănind din tocuri.
Dimineaţă mi-am exprimat nemulţumirea la telefon, unor prietene. Iar nemulţumirea mea s-a făcut auzită. Motiv pentru care am fost mustrată de domnul profesor. Care nu mai putea să opereze din cauza mea. De nervi. Supărat, ne-a retrimis la ecografie.
Am fost. O ecografie din nou, cu forţa. De data asta ţinută de mai multe persoane.
– Aveţi noroc! Nu trebuie operată.
Ne-a trimis la pediatrie. Aici a venit un doctor şi a urmat un nou consult rece. Ne-a vorbit un sfert de oră despre ce tratament îi va aplica micuţei şi despre sistemul sanitar românesc. Despre condiţiile din România, care „astea sunt” şi despre puţinătatea cadrelor medicale.
Printre altele, ne-a mai spus că, dacă nu ne convine, putem să plecăm la alt spital, că „doar aici nu e puşcărie, nu vă ţine nimeni cu forţa!”.
Şi am riscat. Am plecat. Nu la alt spital. Acasă. Ne-am sunat doctorul cu care colaboram de obicei, a venit acasă, a diagnosticat-o cu enterocolită.
În două zile i-a trecut.
Însă mie încă mi-a rămas în suflet spaima de a mai trece vreodată, cu un copil, pe la camera de gardă, într-un spital de stat. E, pur şi simplu, ca la târgul de vite, unde viitorul cumpărător se uită la marfă fără pic de dragoste de animal, şi la vânzător ca la un mincinos care e gata să comită fel de fel de înşelăciuni.
Domnilor pediatri, copilul e o fiinţă, nu un produs!

P.S. Trist, dar foarte adevarat, povestea se aplică oricărui spital de stat din România, fără excepţie. Aşa că nu are importanţă care anume a fost. Sper că la privat e altfel, aşa încât să existe mereu o alternativă.