Gestul mic prin care am înțeles că pot fi o mamă bună

Ana Zidarescu - Mama buna

Adună într-o sală imaginară toți cunoscuții tăi, de la primii amici de joacă din copilărie pe care reușești să ți-i amintești, până la cel mai nou coleg de birou. Sunt, probabil, sute de persoane! Printre acestea, specialiști în PR, în managementul timpului sau în contabilitate, șefi, traineri, organizatori de evenimente, obsedați de curățenie, bucătari pricepuți, optimiști incurabili și pasionați de sport. Și, chiar dacă ai învățat de la toți câte ceva, influența lor comună nu se poate compara cu ceea ce va face un copil cu viața ta.

Nu am fost una dintre viitoarele mămici care vorbesc cu burtica și foarte rar o mângâiam cu duioșie, așa cum vezi prin reviste, ori prin filme. Schimbarea s-a produs, mai întâi, în inima mea. Îi vorbeam în gând, mă rugam pentru el și mă bucuram până la lacrimi că-l voi avea. Nu îmi puneam probleme dacă voi ști să am grijă de el, dacă-i voi putea face baie singură, ori dacă voi ști ce să fac atunci când are febră. Cumva, știam că astea se învață în timp.

Dar, chiar dacă nu îmi era teamă să am grijă de el, aveam, însă, teama de a nu da greș ca mamă. Da, asta a fost și încă mai este teama mea cea mare: să pot să fiu o mamă bună – o mamă caldă, plină de răbdare și de zâmbete pentru familia ei, o mamă care să nu țipe și să știe (aproape) mereu ce are de făcut.

Primul meu test a fost legat de un lucru pe care-l controlam cu greu înainte să rămân însărcinată.

Nu știu voi cum sunteți, însă, eu am fost mereu o iubitoare a somnului. Întârziam frecvent la birou, din cauza celor „5 minute în plus”, iar în acele zile alegeam hainele comode, wrinkle-free. Nu mă puteai trezi dimineața foarte devreme să plecăm în concediu, iar dacă se întâmpla, eram îmbufnată până pe la ora la care trebuia să mă trezesc de fapt. Îmi plăcea tare mult să dorm!

Și nu știu de ce, dar înainte să-l am pe Luca mă plângeam zilnic de lipsa timpului. Pe scurt, nu eram organizată, eram mereu pe fugă, nici timp prea mult nu-mi acordam, cu prietenii mă vedeam rar, nici rochiile nu erau toate călcate. La managementul timpului picam frecvent testul.

Iată, însă, că a venit și Luca. Somnul se dusese încă de dinainte să se nască el și aproape că îmi venea să plâng în ultimele două luni când toată lumea îmi spunea „dormi acum cât de mult poți, că după ce naști…” Ce somn? Ce odihnă? Când eu mă treceam la fiecare 2-3 ore pentru micile vizite la toaletă și aveam nevoie de câteva minute doar să mă dau jos din pat!

La o săptămână după ce am ajuns acasă, Luca s-a trezit pe la trei dimineața. Eram atât de obosită și aș fi vrut atât de tare să dorm! L-am ridicat din pătuț, l-am așezat pe masa de schimbat și i-am zâmbit. În lumina aceea ușoară a veiozei de pe noptieră, cu un bebeluș ușor flămând care, oricum, nu cred că-mi distingea fața atât de bine, i-am zâmbit cu cea mai mare dragoste și răbdare.

Atunci, la trei dimineața, am realizat că pot oferi nemărginit de multă iubire și răbdare. Am știut că nu mai este vorba doar despre mine, despre nevoile mele, despre cât vreau eu să dorm și despre programul meu. Aș fi putut să mă ocup de nevoile bebelușului repede, ca să mă culc la loc. Puteam să nu-i zâmbesc, să nu-i vorbesc. Oricum lumina era prea difuză, iar un nou-născut nu vede atât de bine în primele săptămâni. Puteam să nu mă mai opresc să-i pup piciorușele și să-i schimb scutecul în numai două minute. Dar, mi se făcuse dor de el! Atunci a fost momentul în care am simțit că am parte de un nou început, că eram, deja, un om mai bun, mai cald, mai răbdător, mai înțelegător. Și am realizat că poate am mai multe șanse decât îmi dădeam la început, să fiu mama pe care o doresc pentru fiul meu.

Acum, mă amuz puțin când îmi amintesc că, la început, îmi era jenă să-i vorbesc, să-l alint, atunci când mai erau și alte persoane de față. Abia după câteva săptămâni am devenit nepăsătoare la cine este în jurul meu atunci când îi sărutam mânuțele și piciorușele, ori când îi spuneam „Hai la mama!” Mă bufnea și râsul când mă surprindeam în oglinda șifonierului nostru din dormitor în timp ce-l ridicam din pătuțul lui, ori de pe al nostru, și-i spuneam „Hai la mama!”. Eu? Mama? Cumva, ca și cum ieri mă jucam în pantofii mamei mele și-i stricam, iar acum sunt chiar eu mama.

Timpul nu a trecut nici ușor, nici repede. Luca împlinește luna aceasta 1 an și 7 luni. Resimt nopțile nedormite, îmi aduc aminte că în primele luni timpul meu liber avea doar 3-4 destinații: masă, duș, încărcat-descărcat mașina de spălat și, eventual, 10 minute pe relaxare pe canapea.

Timp pentru mine nu prea a fost și am suferit puțin din cauza lipsei de socializare. Să iei o persoană care lucra 10-12 ore pe zi, uneori și în weekend (dar nu din propria inițiativă), și care socializa mereu la birou și să o închizi în casă (Luca s-a născut în noiembrie și, din cauza vremii, nu am ieșit afară prea mult în primele două luni) a fost cam dificil. Oricât de tare îl iubești pe cel mic și chiar dacă știi că nu ai timp, ori energie, tot duci dorul acelor zile.

De foarte multe ori, răbdarea mea se întinde periculos de tare. Prin bucătărie zboară prin aer, cam odată pe săptămână, o linguriță cu mâncare. Încerc să mă amuz alături de el, chiar dacă eu sunt cea care șterge la final. Oalele mele au devenit tobele lui, iar recitalul său se desfășoară mereu atunci când vorbesc la telefon. Dar îmi place muzica lui.

Nu vreau să fiu o mamă care-și amenință copilul în parc „să nu se murdărească altfel…” am ales să nu-l îmbrac în cele mai bune hăinuțe și să-l las să exploreze cum simte el. Și, de multe ori, mă așez și eu pe jos, alături de el, și ne jucăm împreună. Nu mă vedeam, acum trei-patru ani, că voi sta pe jos, în parc și mă voi minuna alături de copil la vederea unei furnici!

Redescopăr lumea prin pașii lui mici, cu ochii lui avizi de cunoaștere. Reiau jocurile copilăriei, râd din nimicuri, îi povestesc câte-n lună și-n stele, îi imit sunete.

În nici doi ani, am acumulat un volum foarte mare de informații. Știu puțină pediatrie, la bucătărie mă descurc tot mai bine și-i plac combinațiile mele culinare. Sunt organizată și atât de punctuală, chiar și atunci când plec cu el undeva, că mă minunez și eu! Sunt cel mai bun PR al lui, dar și el știe când sunt serioasă și nu are voie să facă un lucru (dar tot încearcă, de cele mai multe ori). Am emoții mari atunci când merge în parc cu altcineva – nu sunt eu fioroasă, dar am senzația că nimeni nu-l poate ține în siguranță la fel de bine ca mine. Nu mă deranjează jucăriile aruncate prin casă, dar l-am învățat ca, înainte să meargă la culcare, să le strângem împreună. Nu consider că este deplasat să-mi cer scuze de la el, dacă am greșit ceva. Și zâmbesc încontinuu, chiar și atunci când nu mai pot de oboseală.

Băiețelul meu este o mână de om, dar este pe primul loc în topul celor mai influenți oameni din viața mea. Mă învață să iubesc, să ofer iubire multă și frumoasă – și nu doar lui. Iar pentru că am descoperit că am potențial să fiu o mamă bună, scopul meu acum este să fiu o mamă de care să fie foarte mândru! Nu este suficient să-l cresc frumos, să-l feresc de rele, să-l învăț să fie bun și cald cu cei din jur. Trebuie să-l învăț să nu-i fie teamă să viseze și să lupte pentru ceea ce-și dorește. Iar cel mai simplu mod este să-i fiu un exemplu.

Da, un copil îți schimbă programul complet. Îți impune un alt ritm, un alt regim, alte cărți pe care să le citești. Înveți și câteva personaje de desene animate, telefonul îți mai este aruncat din când în când. Însă, toate astea sunt chiar foarte bune! Este șansa pe care o așteptai toată viața: un nou început, un program mai relaxant (nu lejer, ci doar mai distractiv), cărți mai vesele și mai puține ore petrecute la telefon sau în fața laptopului! Și, oricât de ironic ar părea, generatorul de gălăgie, de jucării aruncate, țipete și încăpățânare este cel care, la finalul zilei, te face să te simți liniștit, împăcat, împlinit.

Acum câteva luni am dat peste o frază care mi-a plăcut mult: „Cu fiecare copil se naște și o mamă”. Nici toți specialiștii din lume, cărțile și sfaturile primite nu se compară cu experiența de a-ți crește propriul copil. Fiecare copil este diferit și are propria personalitate. Am învățat să nu judec ceea ce vad la alte mămici și încerc să fiu eu cât mai bună pentru el. Îmi găsesc cu greu cuvintele de a descrie fericirea pe care o am și cred că sunt atât de multe aspecte pe care Luca le-a schimbat în bine, încât nici nu știu de unde să încep. În același timp, nu pot spune că sunt un om cu totul diferit. Încă mă recunosc în oglindă. Însă, în mod sigur, sunt un om mai bun și mai determinat. Învăț în fiecare zi, alături de el, să trăiesc altfel: mai colorat, mai vesel, mai responsabil.