Furia copiilor este normală, comportamentul trebuie educat

Furia copilului

“Stai să vezi când s-o tăvăli pe jos”, mi-a spus odată o prietenă, după prima manifestare mai gălăgioasă a personalității copilului. Și îmi povestește cum, într-o zi, pe când copilul ei avea vreo 3 ani, pentru că nu a primit nu știu ce obiect, s-a pus în mijlocul casei și a început să urle și să dea din picioare și să lovească cu pumnii. Prietena mea a reacționat instinctiv și s-a așezat pe jos lângă copilul ei și a început să urle și să dea din picioare și mai tare decât copilul. Moment în care, cel mic a rămas perplex. Și-o fi spus în gând că mami are o problemă, s-o fi gândit că are concurență sau a fost ca și cum s-ar fi văzut în oglindă, nici prietena mea nu știe, cert e că în clipa aceea copilul a încetat și nici nu a mai repetat scena.

Din punctul de vedere al tăvălelilor pe jos, până acum pot spune că sunt o norocoasă. N-am trăit un astfel de episod. Dar ridicări de ton, pus mâinile în sân, întors cu spatele îmbufnat… aici ne pricep mai bine.

Pentru că îl am pe-al meu acasă, dar și pentru că zilnic sunt într-un mediu plin de copii de la 1 la 8 – 10 ani, am observat că, în general, copiii nu se deosebesc prea mult de adulți când vine vorba de explozii de furie. Copiii sunt mult mai sensibili și mai predispuși la accese de furie, cu urlete, cu ”efectiv nu ai cu cine să te înțelegi”, atunci când sunt obosiți sau treziți forțat din somn. Dar mai ales atunci când se simt nedreptățiți sau au acumulat prea multe ”limitări” și ”refuzuri”.

Când sunt foarte mici și nu se pot exprima corect verbal, plânsul transformat în urlet reprezintă strict frustrarea copilului de a nu reuși să se facă înțeles. Apoi, când mai crește și vrea să pună mâna pe orice și la orice pas cere câte ceva și se răzgândește imediat și vrea altceva, urletul reprezintă nemulțumirea în fața refuzului repetat.

Cel mai important mi se pare urletul care apare relativ din nimic sau dintr-o prostie, cum spunem noi adulții. Acela mi se pare un semnal de alarmă. Copilul se simte frustrat, a acumulat mai multe nemulțumiri pe care nu le-a exprimat și, la fel ca un adult , a izbucnit.

De aceea cred că un copil trebuie lăsat să își exprime sentimentele, chiar dacă uneori pentru noi adulții ni se par exagerate. Dacă un copil aruncă cu o jucărie sau plânge aparent fără motiv, nu trebuie să îi reprimăm această nevoie. Așa se descarcă și se detensionează. Important e să aflăm ce se află în spatele acelei manifestări, care este durerea copilului.

Pentru că, de multe ori, furia apare dintr-o durere mare, acumulată în timp, ascunsă, dar care la un moment dat dă pe-afară. Și dacă veți privi lucrurile la rece, încercând să vă puneți în pielea copilului sau să analizați contextul ca și cum nu ar fi vorba de un copil, ci de un frate, veți vedea că vă va fi mult mai ușor de înțeles. Dacă se simte neputincios, nedreptățit, abandonat sau ignorat are tot dreptul să fie furios. Și voi ați fi la fel, în locul lui.

Cheia stă de fapt nu în a-l determina să nu mai fie furios, ci în a-l ajuta să își exprime furia având un comportament adecvat.

Oricât de tenant ar fi să răspundeți cu aceeași monedă, în momentele de furie ale copilului important este să vă mențineți calm. Un părinte echilibrat, cu un ton blând, dar și cu o expresie corporală de susținere, va reuși să detensioneze situația sau măcar să nu escaladeze conflictul.

Apoi, încercați să îl înțelegeți. Și, mai ales, să îi și spuneți acest lucru. Că îi înțelegeți furia, că și voi ați fi furioși în locul lui, că e normal să se simtă așa, și eventual dați-i o soluție să se calmeze – o jucărie cu care să dea de pământ, spre exemplu. Iar mai târziu, când va depăși momentul de furie, explicați-i că sentimentul este firesc, dar comportamentul trebuie îmbunătățit. Îi puteți da exemple despre modalități de reacție mai adecvate. Sau îl puteți întreba pe el care ar putea fi soluția mai bună de exprimare a nemulțumirilor sale.

Băiatul meu, spre exemplu, a avut o perioadă în care își dorea să fie doar cu mine, avea teama că poate într-o zi, dacă plec – chiar și spre muncă, nu o să mă mai întorc. La început am greșit și nu am acordat suficient de multă atenție temerii sale, pentru că mi se părea exagerată. Până când a explodat și a avut un acces de furie, cu urlete și lovituri de a-i fi zis ca are o problemă psihică gravă. L-am lăsat să se manifeste. Să stea și supărat în camera lui pe motiv că cică nu mi-ar păsa. Și seara, când depășise total momentul acela de parcă nu s-ar fi întâmplat, i-am spus că îl înțeleg. Că dorul și teama de a nu-l mai vedea pe cel drag, pe părintele drag, toate aceste sentimente sunt normale. Și mie mi-e dor de mama mea, pe care nu o văd în fiecare zi cum i se întâmplă lui. Că și mie mi-e dor de el când sunt la birou. Dar că modul de manifestare al acestui dor nu este tocmai ok. Și că trebuie să găsim împreună o soluție pentru a ne manifesta frumos dorul pe care îl simțim. A doua zi a venit singur cu soluția. Și acum avem ritualul nostru de pupici și îmbrățișări când ne despărțim, chiar și numai pentru câteva ore.

Mi-am dat seama că abia după ce am verbalizat acceptarea sentimentelor, în paralel cu negarea comportamentului, am obținut un rezultat real și eficient, venit chiar din partea copilului.

Și mai cred că, în învățarea unor abilități de gestionare a emoțiilor, inclusiv a furiei, stă puterea exemplului. Atunci când tu ca adult ești furios sau supărat sau simți că și tu ești la capătul puterilor, spune-i și copilului acest lucru. Spune-i că nu puteți vorbi sau vă juca în acel moment, pentru că ai nevoie de câteva minute să te liniștești și apoi puteți fi împreună. Să îți arăți vulnerabilitățile în fața lui nu te face mai puțin părinte, dimpotrivă. Îl vei învăța astfel că toate aceste sentimente sunt normale și că fiecare om are nevoie de o pauză de calmare, de conștientizare și exprimare a ceea ce simte, de detensionare, pentru a putea apoi să revină la activitățile sale cu zâmbetul pe buze și plin de încredere.