Emoția botezului

Emoția botezului

Am vrut ca totul să fie fără cusur la botez. De aceea m-am asigurat, de mai multe ori, că totul va fi în regulă – apa să nu fie prea rece, hăinuțele bebelușei să fie călcate și la îndemână, la fel și suzeta prețioasă, telefoanele să fie încărcate. Și multe, multe amănunte de acest fel, toate, la vremea respectivă, extrem de importante.

Așadar, când a venit ziua festivă, cum credeți că s-a întâmplat? Când aproape am ajuns la biserică, mi-am dat seama că am uitat acasă hainele fetiței, cumpărate de nașă (erau la noi pentru că am vrut musai să le spăl cu detergent pentru bebeluși înainte), iar invitații ne-au așteptat preț de vreo jumătate de oră prin jurul bisericii. Colac peste pupăză, și părintele a apărut abia după altă jumătate de oră. Ah! Și mai și ploua, efectiv, cu găleata!

Bebelușa a fost destul de supărată toată slujba, motiv pentru care, printre lacrimi de emoție și noduri în gât, am tot încercat să o împac cu suzeta. Nu prea a fost chip, pentru că îi tot cădea. Direct pe podeaua bisericii. Iar altă suzetă, cu toate precauțiile mele, nu mi-a trecut prin cap să iau. Sau măcar o agățătoare de suzetă. După toate procedurile preoțești, cu scăldat și dat cu mir, îmbrăcatul bebelușei mi s-a părut o piatră de încercare. Nașa era emoționată, iar eu de-a dreptul doborâtă de… dres, care nu mai voia să intre pe piciorușe, așa că am cerut ajutor suprem de la mamaie. Ea s-a dovedit fără emoție și de-a dreptul rapidă.

Una peste alta, totul s-a petrecut rapid, iar emoția a fost cât un elefant. Cu un ghem în stomac, cumulat cu noduri dese în gât, cu ochi umezi și cu bătăi de tobă ce păreau că se aud direct din inimă!
O emoție ce a dat iară năvală astăzi, când am fost la botezul micuței unei bune prietene. Pentru că, dincolo de stresul cu care vine la pachet un asemenea eveniment, o astfel de zi îți rămâne adânc întipărită în memorie. O zi imposibil de uitat, când bucuria face concurență fericirii, dar împlinirea iese învingătoare.
Practic, o zi de mamă.