Efectele divorţului asupra copilului

Efectele divortului asupra copiilor

“Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, este o sintagmă care îşi mai găseşte astăzi aplicabilitate practică mai mult în poveşti şi mult mai puţin în viaţa reală. Cuplurile se compun, se destramă şi se recompun într-o altă configuraţie într-un ritm alert, în pas cu viteza şi modernismul societăţii în care trăim. Dinamica sentimentului de dragoste este un proces complex, cu etape multiple şi dificil de delimitat. Astfel, în situaţia în care un cuplu se constituie legal, prin actul căsătoriei, într-o etapă incipientă a relaţiei sau când maturitatea emoţională a unuia sau a ambilor parteneri lasă de dorit, apare aproape inevitabil divorţul. Cei doi foşti parteneri, în funcţie de resursele emoţionale personale de care dispun, vor găsi la un moment dat mecanisme mai mult sau mai puţin adaptate de a face faţă situaţiei. Dar ce ne facem când la mijloc se găsesc unul, doi, sau poate chiar mai mulţi copii?

Majoritatea părinţilor responsabili care ajung în situaţie de divorţ se întreabă care este abordarea cea mai potrivită în raport cu această situaţie. Acomodarea copilului la divorţul părinţilor poate constitui o dificultate. Explicaţia este foarte simplă: în cele mai multe cazuri copilul se autoculpabilizează pentru separarea acestora. De asemenea, de multe ori se confruntă cu teama că ar putea pierde dragostea părintelui absent. Într-o astfel de situaţie, părinţii trebuie să fie pregătiţi să reacţioneze corespunzător, pentru a putea reduce impactul negativ al divorţului asupra copilului.

Copilul trebuie informat

Fiind foarte intuitiv, copilul simte că se întâmplă ceva şi vrea să ştie ce. Este de dorit ca părinţii să anunţe împreuna vestea separării înainte de punerea în practică a deciziei, astfel încât copilul să se obişnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceeaşi casă cu mama şi cu tata.

Copilul trebuie securizat emoţional

Trebuie să asigurăm copilul că nu el nu este responsabil pentru separarea părinţilor şi că n-a pierdut dragostea părintelui absent. Ideal este că acestuia să i se explice, prin exemple, că nu are nici o vină şi că nu este singurul copil ai cărui părinţi trăiesc separat. “Nu mai suntem fericiţi împreuna, dar amândoi suntem foarte fericiţi cu tine. Vom rămâne mereu părinţii tăi, iar dragostea noastră pentru tine nu se va schimba”.

Atenţie la cuvinte şi gesturi

Efectele divorţului asupra copilului  Momentul în care se anunţă separarea nu trebuie să conţină reproşuri aduse partenerului, dar nici gesturi de tandreţe care ar bulversa copilul. Trebuie să se evite replici ca: “Totul ar fi mers mai bine dacă nu aveam un copil. La o anumită vârstă (3-6 ani) copilul doreşte de multe ori să-l “elimine” pe unul dintre părinţii săi, ca să rămână singur cu celălalt (Complexul Oedip). Când separarea vine să realizeze această dorinţă a copilului, el se simte responsabil de ceea ce se întâmplă şi simte o mare vină. Este bine ca părintele cu care copilul rămâne să-i vorbească acestuia despre celălalt părinte, pentru a întreţine în mintea copilului o imagine realistă, dar nu idealizată a părintelui absent.

Trebuie evitată supra-responsabilizarea copilului

Există părinţi care fac din copilul lor un părtaş direct la procesul de divorţ. Împărtăşesc cu el toate nemulţumirile şi frustrările personale, îşi ponegresc viitorul “fost” partener în faţa copilului, uitând că acesta este totuşi celălalt părinte şi încerca să construiască cu copilul o coaliţie împotriva celuilalt. La un moment dat, am cunoscut o fetiţă de şapte ani care vorbea cu extraordinar de multă înverşunare despre “amantă lu’ tati, pentru care ne-a părăsit şi pe mine şi pe mami” şi care refuză cu obstinaţie să îşi mai vadă tatăl, cu toate încercările lui de a păstra legătura cu ea. Această mamă, foarte centrată pe propria pierdere şi pe dificultatea ei de a o accepta, nu îşi dădea seama că printr-o această atitudine îi răpeşte copilului încrederea faţă de tata şi că îi crează un gol existenţial. Mai mult, această fetiţă, confruntată în mod constant cu o astfel de atitudine, are toate şansele să devină mai târziu o femeie convinsă că toţi bărbaţii sunt persoane în care nu poţi avea încredere. Vedeţi cum se formează o generalizare care ne poate afecta ulterior întreaga viaţă a copilului şi mai ales a adultului de mai târziu?

Părinţii nu trebuie să folosească copilul ca pe o monedă de schimb în faţa conflictelor şi a orgoliilor personale

Resentimentele părinţilor unul faţă de celălalt îl pot răni adânc pe copil. În situaţia de divorţ, oricum el este cel care pierde cel mai mult. Se trezeşte de multe ori pus în situaţia de a alege emoţional între cele două persoane pe care le iubeşte cel mai mult: mama şi tata. Este o alegere pe care copilul nu poate să o facă şi care îi depăşeşte resursele emoţionale şi capabilităţile. Astfel, se trezeşte prins într-un conflict intern major căruia nu ştie cum să îi facă faţă. Dacă separarea celor doi părinţi se realizează pe fondul conflictual, situaţia devine şi mai complicată pentru copil. Am întâlnit multe cazuri în care, pentru rezolvarea conflictului în care se simte prins, copilul dezvoltă inconştient un simptom (cum ar fi alergiile, astmul bronşic, problemele digestive, sau alte tulburări de somatizare) care îi face pe părinţi să îşi abată atenţia de la problemele dintre ei şi să şi-o concentreze pe copil.

Părinţii trebuie să aibă o atitudine de normalitate şi acceptare a noii relaţii care poată să apară în viaţa fostului partener

Există studii care arată că un copil reuşeşte să îşi găsească mult mai repede echilibrul funcţional dacă fiecare dintre cei doi părinţi îşi reface viaţa lângă un alt partener. Explicaţia este foarte simplă: echilibrul copilului are legătură directă cu echilibrul părinţilor. Dacă aceştia sunt bine şi copilul va fi bine. În momentul în care copilul observă că cei doi părinţi acceptă şi privesc ca pe ceva normal apariţia unui nou partener în viaţa celuilalt, această abordare îi va facilita copilului tranziţia către următoarea etapă din viaţă, fără prea multe traume sau resentimente. În esenţă, divorţul este traumatic pentru copil din două motive: pe de o parte pierderea echilibrului familial iniţial (de obicei realizat prin plecarea unui părinte), dar mai ales datorită conflictului şi neînţelegerilor dintre cei doi foşti parteneri. Cum primul motiv nu se poate rezolva (decât dacă se renunţa la ideea de divorţ), părinţii pot manageria corespunzător cel de al doilea aspect şi anume stingerea conflictelor sau abordarea lor într-un mod constructiv.

Părinţii trebuie să ajute copilul să-şi menţină echilibrul:

  • să asigure copilul de dragostea şi de înţelegerea lor, evitând criticarea celuilalt părinte;
  • să nu încerce să compenseze absenţa din viaţa copilului cu o mulţime de cadouri;
  • să respecte în continuare regulile de disciplină stabilite anterior separării;
  • să permită copilului să menţină legătura cu bunicii;
  • să respecte înţelegerea asupra orelor şi zilelor de vizită;
  • să îi aranjeze copilului o cameră sau un colţ al lui, în fiecare dintre cele două cămine;
  • să nu se angajeze în dispute în faţa copilului de fiecare dată când se întâlnesc.

Procesul de divorţ este un proces care solicită foarte mult resursele tuturor persoanelor implicate, atât adulţi, cât şi copii. Deoarece nu întotdeauna părinţii găsesc soluţiile optime pentru de a gestiona criza, este indicat, în anumite situaţii, să se apeleze la ajutor de specialitate. Intervenţia unui specialist poate facilita parcurgerea acestui proces dificil prin restabilirea unui echilibru funcţional la nivelul structurii familiale.