Ecourile pubertăţii

ecourile pubertatii

Trăim în contratimp, într-un univers de relații interumane supraaglomerat, interacționăm superficial, gândim accelerat și ne-am robotizat (pozitiv, credem frecvent) în multitasking. Comunicăm prea puţin, suficient de mult pe chat, trimitem mesaje, e-mail-uri și suplinim totul cu rețelele de socializare. Vedem, citim, arhivăm, ștergem, uităm și mergem mai departe. Zâmbim on-line, ne amortizăm tristețile off-line, avem ciber-relații și trăim în ciber-spațiu. Ne informăm, verificăm și nu vrem să ratăm nimic. Ne-am obișnuit cu sunetul notificărilor. Toate acestea se întâmplă fie că ești adult, ai familie, copii, fie că ești singur.

Parcă nici momentele importante nu mai sunt trăite, savurate îndeajuns. E-o grabă în toate și totul trebuie să ne iasă perfect: casa, familia, jobul, afacerile, câinele, aniversările, vacanțele. Nu mai trăim din interior, ci survolăm totul ca un spectacol. Mă străduiesc, în această rețea a lumii digitale, să-mi pot răsfăța copilul cu tot ceea ce se poate vedea în realitate, cu tot ce se poate respira și admira off-line. Cu tot ceea ce se poate simți și pipăi. Cu trăiri dialogate, față în față. Cu zâmbete şi priviri. Cu timp, atât cât se poate, dar mai ales conectare, răbdare și mult calm. Ne confruntăm cu două etape frumoase, dar care dau suficiente bătăi de cap: sfârșit de pubertate, început de adolescenţă. Nu m-au luat prin surprindere, dar nici nu le așteptam. Au venit așa, tam-nisam, la pachet, cu schimbări de tot felul, fizic, psihic, emoțional. Reacții bizare, schimbări de atitudine, ironii subtile, priviri piezișe, interiorizare.

Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu vocea în schimbare, prea baritonală am gândit (mă ia prin surprindere chiar şi acum, parcă ar vorbi altcineva în locul lui). Apoi dorința de a fi singur, nevoia de spaţiu, de a experimenta în tăcere şi, mai ales fără mine, evident, fără exuberanța de altădată care se auzea-n toată casa. Au urmat secretele, of, secretele și acum îmi dau frământări. Le aflu parțial, povestite șoptit în miez de noapte. Ascult fiecare cuvânt și-abia-mi țin ochii deschiși, dar ştiu deja că nu vorbeşte când vreau eu, ci doar când vrea să fie ascultat. Aşa că sunt ochi şi urechi, tac, mormăi aprobator, îmi aud întrebările din minte, nu le rostesc, îi ciufulesc părul și-l privesc cu drag. Știu că, peste câteva zile întrebările mele vor avea răspuns.

Teatrul Dubee Doo

Am dat cu stângul în dreptul până să-mi opresc predicile, întrebările și de ce-urile. Am învățat din mers, normal, după ce a căzut cerul peste mine. Era o zi ca oricare alta, iar noi făceam aceleași lucruri ca în fiecare zi. Doar că, atitudinea lui era, brusc, defensivă, critică și de neînțeles. Sfaturile și îndrumările mele se izbeau de mormăielile lui. Și de aerul dintre noi. Nu mai erau necesare, dorite. Explicaţiile şi cunoştinţele mele deveniseră insuficiente, privite critic, dezaprobator. La câteva zile distanță l-am simţit rușinat de simpla mea prezență, când era înconjurat de colegi. Unde era puiul meu? Unde dispăruseră armonia, hohotele de râs din orice și starea de bine? Am zâmbit forțat spunându-mi că trebuie să pot, dar mai ales să știu cum să accept aceste schimbări. Mi-am amintit, vag, de mine la vârsta lui și am gândit că trebuie să mai tai din legături pentru a-l lăsa să crească. Să fiu un munte de răbdare și un bun exemplu al calităților pe care doresc să le văd mai des.

Fără cicăleli, reproşuri, predici, morală, comparaţii. Să-l las să-și dezvolte independența. Să nu-i impun lucruri pentru că ”aşa este bine“. Să discut cu el din punctul lui de vedere, să nu-mi înşir sfaturile. Să-i cunosc preferinţele, dorinţele, interesele, temerile, anturajul şi să încerc să fiu un punct de sprijin în viaţa sa. Să-l iubesc şi să-i spun asta mereu (chiar dacă nu mai aud „şi eu!, dincolo de cer şi universuri şi înapoi”). Să-l susţin cât pot de bine, să-mi păstrez interesul şi curiozitatea pentru toate experienţele şi emoţiile lui, să-i răspund la probleme şi frământări fără să emit judecăţi. Să-l văd la fel de frumos, chiar dacă este plin de personalitate şi încăpăţânat, chiar dacă are alte aşteptări, dorinţe şi cereri de la mine. Chiar dacă mă priveşte furios. Să-mi exprim părerile cu încredere şi convingere, dar să-l tratez de la egal la egal. Chiar şi aşa, deseori, am parte de sfidare, dar mă bucur că reţine sfaturile şi, de cele mai multe ori, ţine cont de ele.

Învăţ să fac faţă respingerii, îndepărtării, caut atuuri pentru a-l face să se redescopere şi-mi recreez relaţia cu băiatul meu. Nu ratez momentele speciale petrecute împreună. Am înlocuit explicaţiile lungi cu doar două cuvinte, morala cu un bileţel lăsat pe birou, reproşul cu informaţii. Şi am senzaţia că funcţionează. Nu ştiu cât va dura, dar am certitudinea că iubirea şi răbdarea pot face minuni.