Duceți copiii în săli de spectacole, teatru și cinema!

copii la teatru

Am copilărit într-un orășel mic de provincie. Nu aveam teatru în oraș. Era un cinematograf și un club, așa îi spunea, dar era o sală de spectacole. Periodic, cel puțin o dată pe săptămână, veneau diferite trupe de la teatre din București sau din marile orașe din țară. Sau un spectacol cu diferiți soliști de muzică ușoară sau populară românească. N-am ratat nimic. De fapt, mama n-a ratat nimic și datorită ei nici eu.

Părinții mei m-au dus de foarte mică în sala de cinema. Filmul era pasiunea lor. Poate că regimul de atunci îi împingea indirect de la spate în această direcție, chiar dacă filmele de atunci, majoritatea românești sau indiene, nu se ridică la același nivel comercial cu cele de acum. E drept, nu aveau întotdeauna cu cine să mă lase atunci când mergeau la film, dar cred că de la un moment dat încolo nici nu și-au mai pus această problemă. Se înarmau cu biscuiți și bomboane – ce se găsea pe atunci – , o sticlă cu apă, eventual o jucărie sau o carte, și gata. Plecam toți trei la film. Să nu credeți că îmi amintesc ce filme am văzut atunci cu ei, dar știu că, în timp, mersul la cinema mi-a intrat într-un soi de reflex, ca să nu zic că mi-a intrat în sânge. Și l-am păstrat mai departe, chiar și când am crescut.

La fel și cu concertele. Mamei îi plăcea foarte mult muzica. De orice fel, muzică bună să fie. Și cum nu întotdeauna tata o putea însoți, am devenit treptat partenerul ei de concerte. Știu o grămadă de melodii vechi și foarte vechi, pentru că le-am ascultat live. Îmi amintesc și acum parfumul Mariei Dragomiroiu când m-a îmbrățișat atunci când m-am dus pe scenă să îi dau flori (pe vremea aceea parfumurile erau mai mult decât rare). Mi-a rămas în minte vivacitatea lui Gabriel Cotabiță și știu că mă întrebam de ce transpiră omul ăla atât de mult, câtă pasiune poate pune în muzică… Poate de aceea, când l-am revăzut pe scenă acum câteva zile mi-am dat seama că nu mai e la fel. E bine poate, dar nu la fel, nu așa cum era în mintea mea și cum va fi mereu.

După schimbarea regimului, activitățile culturale din orașul meu natal s-au rărit. Din ce în ce mai mult, până la aproape de inexistență. Am avut noroc însă. Am plecat la liceu în Ploiești. Acolo am redescoperit dragostea sălilor de cinema și de spectacol. Nu cred să fi ratat premiera vreunui film. Sau la teatru. Acolo l-am descoperit pe Mihai Coadă, cu mult înainte să-l facă PRO TV-ul celebru. Acolo am descoperit filarmonica și concertele instrumentale. Și acum îmi răsună în urechi concertul a trei chitariști spanioli. Și mă revăd uneori la balconul Filarmonii din Ploiești, cu ochii închiși încercând să îmi imaginez diferite scene de dans, pentru a recunoaște mai târziu melodia. Am și cântat în cor pe scena Filarmonicii, dar asta e altă poveste.

Îmi doream însă să ajung la București. Profesoara de română din liceu ne povestea cum în tinerețile ei mergea la teatru în București și stătea la cozi imense ca să vadă o piesă. Eu n-am stat la cozi. Dar am mers la teatru. În primul an de facultate, îmi amintesc, nu aveam cu cine merge la teatru. Dar mă duceam singură. O săptămână la teatru, o săptămână la operă. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, din punct de vedere cultural. Mă simțeam liberă. Ma simțeam fericită. Când eram în sala de teatru, parcă eram doar eu, actorii și povestea de pe scenă.

Am fost șocată (ar fi prea puțin să spun surprinsă) când am întâlnit oameni care, deși trăiseră dintotdeauna în București, nu fuseseră la teatru – oricare –, la un concert la Sala Palatului sau la Operă. Își aminteau ceva vag, din copilărie, de niște excursii cu școala la teatru. Și cam atât.

Mi se părea ceva de neconceput. Mai târziu am înțeles de ce. Acelor oameni nu li se insuflase această plăcere a prezenței într-o sală de spectacol, teatru sau cinema. Și mi-am dat seama că această plăcere se poate educa. Și mai târziu, dar mult mai ușor la vârste mai mici.

Recunosc, am făcut proba mai întâi pe adulți. Cu cadouri sub formă de bilete la teatru, la concert sau cinema. La început, totul părea forțat, dar nu se putea refuza – era cadou. Apoi, un fel de obișnuință, nicio surpriză. Iar acum a devenit așteptare. “Nu mai avem niciun concert în perioada următoare?”. Da, asta e o întrebare pe care n-aș fi crezut, acum zece ani, că o să o aud. Acum mă bucură enorm.

Și mai am o bucurie. Și mai mare. Că a venit vremea să merg din nou în familie într-o sală de spectacol, teatru sau cinema. Doar că acum eu sunt mamă. Și acum eu îmi încarc rucsacul cu biscuiți, sticksuri, banană, apă și ce mai găsesc pentru copilul meu, în caz că își pierde răbdarea la un moment dat. Pentru că trebuie să știți că mersul la concert, teatru sau film cu un copil mic nu are termen de comparație în lumea adulților. Trebuie pe lângă un rucsac încărcat și o minte deschisă, încărcată cu răbdare. Dar, credeți-mă, e și foarte distractiv.

Începeți cu filmele de animație, dublate, de la cinema. Cele despre care au auzit deja, pentru că au văzut reclama la postul tv de desene animate pe care îl urmărește. Dacă vă plac și vouă filmele animate, vă veți bucura de timpul petrecut la cinema cât nici nu vă puteți imagina. Veți râde de întrebările celor mici din sală. De remarcile lor. De râsul lor. Veți vedea cât de natural pare când un copil întreabă ceva și altul, din ultimul rând, îi răspunde…

Cu teatrul e clar că trebuie să începeți cu cel pentru copii. De preferat cele independente, mai puțin tradiționale, în care se pot exprima și cei mici. Încercați orice teatru pentru copii. Și nu plecați la drum cu așteptări prea mari. Nu mergeți cu gândul că, la final, cel mic va povesti cu lux de amănunte cele văzute pe scenă. Poate nici nu va ști exact ce s-a întâmplat acolo. În timp, va învăța. Își va educa atenția, va fi mai curios de cele ce urmează pe scenă, de costume, de lumini… Și cu siguranță va aștepta cu nerăbdare să meargă iar la teatru.

Concertele – și nu mă refer la cele speciale pentru copii – sunt ceva mai dificile. Trebuie să fie mai ritmate, cu melodii pe care le aud și ei la radio. Dar mai ales trebuie să îi angrenați într-un joc. Să dansați cu ei în timpul concertului, chiar dacă stau pe piciorul vostru. Să le luați degetele și să le transformați în picioare de dansatori. Sau să aplaudați cu jucăriile preferate. Și să nu fiți dezamăgiți sau să vă supărați pe ei dacă pe la mijlocul spectacolului se vor plictisi și vă vor întreba când se termină. Fiți pregătiți chiar să plecați înainte de final. Dar eu cred că, daca aveți răbdare și chef de joacă, aveți mari șanse ca la final să îi vedeți țopăind iar. Și să mai vrea.

Și poate, cine știe, când vor crește mari vă vor lua cu ei la un spectacol. Eu așa am făcut cu mama mea…