De ce să-mi doresc să semăn cu părinții mei

Semăn cu părinții mei

Of, semăn cu mama….cu o tentă de tristețe.

Da, clar semăn cu tata. Ce să-i faci?….cu o notă de dezaprobare și regret.

Se spune doar bine că rudele ni le dă Dumnezeu, iar prietenii ni-I facem singuri… Dar de unde această înstrăinare și reticență față de ideea că semănăm cu părinții noștri? Ce nu e bine aici?

A fost o vreme în care îmi criticam părinții pentru diverse lucruri, o vreme în care eram mult prea independentă și mult prea rebelă pentru a le recunoaște meritele și pentru a privi în profunzimea lucrurilor.

Dar am ajuns la un grad de maturitate și de înțelegere a oamenilor și a lumii care mă înconjoară care mă determină să realizez că este o adevărată mândrie pentru mine să semăn cu părinții mei.

De departe fără a fi perfecți, au făcut în așa fel încât să mă îndrume pe drumul pe care sunt și să mă ajute să fiu omul care sunt. Nici eu nu sunt mama perfectă, dar îți dai seama că nu ai cum să ai părinți ideali doar în momentul în care ajungi să simți pe pielea ta cum este în rolul de părinte.

Una este să semeni cu părinții, și e imposibil să nu se întâmple asta atâta timp cât ești sânge din sângele lor și există trăsături comune, și alta este să fii sau să faci ca ei. Pentru că abordarea acelorași situații și probleme diferă substanțial în funcție de vârstă, context, mediu etc.

Dacă părinții mei au fumat, și eu sunt nefumătoare, iată deci că deși semăn cu ei, nu fac ce au făcut ei :). Și e doar un simplu exemplu.

Chiar mi-ar plăcea mai mult să semăn cu ei, cel puțin din anumite puncte de vedere….

Aveau mereu bani, niciodată nu s-au plâns din cauza asta, nici nouă nu ne-au dat impresia că ar exista dificultăți vreodată, nu s-au împrumutat niciodată. Nu a fost nevoie, au fost extrem de chibzuiți și organizați din acest punct de vedere. Și nu le plăcea să fie datori….

Nu-și asumau niciodată riscuri inutile, nu luau decizii pripite.

Nu i-am auzit niciodată certându-se, deși sunt absolut convinsă că aveau și ei problemele lor.

La momentul respectiv am suferit că tata era mai mult plecat, dar am înțeles, destul de repede, că acesta îi era serviciul și că momentele petrecute când se întorcea acasă erau cu atât mai intense și mai frumoase.

Au fost buni, cinstiți și aveau foarte mulți oameni în jur care-I iubeau și care-I respectau.

Au muncit enorm de mult, inclusiv după ce au ieșit la pensie, pentru că nu acceptau ideea de neputiință sau de a sta degeaba.

Vorbeam și vorbim des, pentru că așa ne-am obișnuit de mici, de când în fiecare vară eram plecate, eu și sora mea, ba la bunici, la Iași, ba în tabere, ba la prieteni prin diverse zone ale țării și sunam de la telefoane publice, de multe ori….doar să vedem ce fac și să-i asigurăm că suntem bine.

Ne-au educat să fim independente, nu au pus presiune asupra noastră să învățăm sau să fim primele din clasă, deși s-a întâmplat și asta pentru că ne plăcea să învățăm și aveam ambiția să dovedim cine suntem și ce putem. Și pentru că mereu ne-am dorit mai mult….

Deși nu erau de acord cu multe dintre deciziile noastre, niciodată nu s-au opus acestora – alegerea liceului, a facultății, alegerea de a pleca de acasă, locurile de muncă și multe altele, alegeri grele pentru orice tânăr la început de drum. Ne-au ajutat cu tot ce au putut, au mai și bombănit, dar nu ne-au împiedicat în niciun fel.

Nu ne-au răsfățat, dar au făcut-o bunicii destul….și niciodată nu ne-a lipsit nimic. Și poate și asta a determinat maturizarea noastră rapidă și acceptarea realității și a faptului că în viață, deși pare un clișeu, trebuie să înveți de mic să te descurci singur.

Ne-au sprijinit întotdeauna în mod necondiționat, mai ales după ce fiecare a luat-o pe drumul ei, și au ținut mereu aproape și vădit interesați de cum ne merge și de ceea ce facem. Ce dovadă mai mare de iubire există oare?

Mama s-a dus, acum 6 ani, mult prea devreme, după ce 20 de ani s-a luptat cu o grămadă de boli și de suferințe. Dar a rezistat eroic până a închis ochii, la doar 64 de ani, spunându-mi, în brațe: “Nu mai pot!”. Mereu îmi dau lacrimile gândindu-mă la câte lucruri nu am făcut împreună sau pe care nu i le-am spus, dar ea știe, de acolo, de sus, că o iubim și că este mereu în inimile noastre. Iar eu deseori mă întreb oare ce-ar fi făcut mama în locul meu? Și de multe ori doar gândul la ea mă ajută să ies din situația respectivă.

Tata… cu ale lui, la fel de ferm pe poziție și la fel de bun și alături de noi și de nepoatele lui, pe care le iubește foarte mult. La fel de demn, de plimbăreț, de sportiv și iubitor de cărți și prieteni.

E un sentiment atât de plăcut să semăn cu părinții mei…pentru mine, cel puțin.

Îmi place să aud copii spunând că sunt mândri de părinții lor și de faptul că le seamănă…deși sunt puțini. Poate însă va veni și în viețile lor momentul, sper curând, cât nu e prea târziu, să realizeze că fără acei părinți, așa cum sunt ei, noi nu am fi existat. Și că indiferent cât de greu le-a fost sau ne-a fost, acum suntem ceea ce suntem și trebuie să fim extrem de mândri de asta.

Căci bine spunea părintele Justinian Chira: „Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.”