Definiția unui tată bun

Tată bun

Când am primit invitația de a scrie despre ce înseamnă să fii un tată bun am acceptat-o fără să clipesc. Pentru că habar n-am.

Eu sunt Alex și sunt tatăl lui Mark. Iubesc la nebunie să fiu asta și cred că mă și pricep. A, da, și nu sunt modest. Dar sunt realist 🙂

Uitați aici o mostră de realitate: dacă toată lumea s-ar strădui să fie, mai degrabă, un părinte bun pentru copilul său și nu un părinte bun în general (ceea ce de regulă se traduce în a-i satisface pe alții prin comportamentul tău, mai puțin chiar pe copil), lumea asta ar fi un loc mult mai bun.

Așa că asta încerc eu: să fiu un tată cât mai bun pentru Mark. Dacă îmi iese? E, asta e una din părțile mele „preferate” când vine vorba de parenting: că, probabil, n-o să am niciodată o certitudine.

Dar încerc să folosesc asta în avantajul meu. Și al lui Mark. Neștiind, trebuie să mă străduiesc în mod constant. Și chiar mă străduiesc. Am făcut lucruri de când s-a născut Mark de care, uneori, îmi e și rușine să povestesc: am cântat cu glas tare pe stradă, am vorbit de unul singur (nu chiar de unul singur, că Mark era în cărucior având doar câteva luni), m-am lăsat călcat în picioare de haite întregi de copii. Dacă sunt mândru de ceva până acum (pe lângă Mark, bineînțeles) este că nu am încetat niciodată să mă străduiesc. Sper să îmi iasă în continuare.

Străduința asta se traduce în muncă. Multă muncă. Nu, pe bune, foarte multă muncă. Mai mult în serios decât în glumă eu zic multora că „sunt tată cu normă întreagă”. Partea frumoasă este că mă simt foarte confortabil făcând asta. Mi se pare că am găsit ceva la care mă pricep foarte bine și în care am ocazia să îmi aduc și eu (cu adevărat) contribuția la dezvoltarea noastră ca specie și societate.

Dar, da, asta implică foarte multă muncă. Ceea ce e ok de cele mai multe ori. Nu atât de ok când îți este foarte somn. În caz că nu știți, privarea de somn este/mi se pare o formă de tortură foarte eficientă.

Nu-mi place perfecțiunea pentru simplul motiv că nu există. Poate cu excepția lui Michael Jordan. Și a lui… nu, hai să nu o iau în direcția aia 🙂

Și pentru că nu există perfecțiune, încerc să-i povestesc lui Mark că lumea e imperfectă. Și eu la fel. Și fac asta explicându-i de fiecare dată ce se întâmplă. Dacă vin acasă supărat și n-am chef de joacă, îi povestesc că am avut o zi de rahat la birou. Dacă mă cert cu Iulia, îi povestesc că oamenii se mai și ceartă, dar că asta nu înseamnă că nu se iubesc chiar și când se ceartă. Și, NEAPĂRAT, îi spunem amândoi că nu ne certăm sau nu suntem supărați din cauza lui. Când nu îmi iese ceva, îi povestesc cât mă frustrează chestia asta și cât mi-aș fi dorit să fie altfel. Și tot așa.

Dar cel mai tare și mai tare mă străduiesc cu acceptarea. Acceptarea faptului că el este el. Și nu este un el așa cum mi l-am închipuit eu.

Și cum mi l-am închipuit eu? Ca majoritatea părinților, cred 🙂 . Mă gândeam că până la 3 ani va vorbi cel puțin latina sau greaca veche. Sau amândouă. Așa că pe asta am ratat-o.

Nu-mi pot imagina ca până în clasa a 4-a nu va fi campion național de șah. Iar până la 14 ani nu va lua premiul I la cel puțin o olimpiadă națională.

Ce să vă mai povestesc despre liceu și facultate…

Dar știți ce face el în timpul ăsta? Se joacă toată ziua… și de cele mai multe ori, mă implică și pe mine în jocurile lui… și îl iubesc atât de tare pentru asta :).

Dar, lăsând gluma la o parte, chiar mi se pare asta cel mai greu lucru pentru un părinte. Să înveți să-ți accepți copilul, așa cum este el și nu cum ți-l închipui tu. Cu lucrurile pe care vrea el să le facă și nu cu cele pe care ai vrea tu să le facă. Cu visele sale și nu ale tale.

Deci, da, e grozav să fiu tată. Și e greu.

Și ca cercul să fie complet (ironic), cu cât voi avea un copil mai independent (adică mai puțin dependent de mine, cu tot ce înseamnă asta) cu atât voi putea considera că am făcut o treabă mai bună. Tare viața asta, nu? 🙂