De la șotron la inteligență emoțională. Cu trainerul Crina Grigore

Crina Grigore

Este și tânără, și frumoasă, și deșteaptă. Un om mare, cu suflet de copil. La atelierele „Mr. Mentorus”, pe care le coordonează, își cucerește toți micii cursanți atunci când dă în mintea copiilor și se joacă serios, alături de ei. N-are o problemă în a juca șotron, a sări într-un picior ori a croi oameni de zăpadă din șosete. Reușește, în doar două ore, atât cât ține un atelier la „Mr. Mentorus”, să-i cucerească pe toți participanții, indiferent că se joacă „de-a teatrul” sau de-a „vânătoarea comorilor”. De la mai mic la mai mare, toți copiii care trec prin mâna Crinei Grigore se distrează, se amuză, învață, comunică. Se dezvoltă personal. Totul prin joc!

Crina Grigore, owner al „Mr. Mentorus”, are o inimă mare, în care este loc suficient pentru toți copiii, fie ei îndrăzneți, extrovertiți, timizi ori prea sensibili. De formație sociolog, „meseria” de trainer pentru copii i se potrivește ca o mănușă. Iar businessul gândit de ea – „Mr. Mentorus” – e dovada că, și în România, dacă faci ce-ți place, poți avea o afacere sută la sută reușită.

Mi-am dorit să fiu pe cont propriu

– Cum s-a născut ideea „Mr. Mentorus”?
– Încă din școala generală mi-am dorit să fiu pe cont propriu. Îi datorez asta și bunicului meu, care m-a îndemnat de mică să am ambiții proprii. La fel și părinții mei, care au pus pe primul plan școala. Când mi-am dorit să mă angajez, ca orice tânăr, m-am îndreptat către mediul de business, unde am învățat o grămadă de lucruri, dar în primul rând cum să fii profesionist. Dacă începi cu un proiect personal, fără să fi lucrat anterior într-un mediu de afaceri, nu poți fi la fel de organizat, de atent la detalii, de profesionist.

– Care a fost primul tău loc de muncă?
– Eu am terminat Facultatea de Sociologie, iar în facultate am fost voluntar în activități pentru studenți și copii. După absolvire, prima dată am lucrat, timp de un an, în domeniul studiilor de piață. Atunci mi-am dat seama că domeniul nu mi se potriveste, pur și simplu nu mi se parea suficient de creativ. Practic, analizezi, studiezi diverse piețe, afli răspunsuri, găsești și propui soluții, dar când vine vorba de aplicarea soluțiilor, se ocupă altcineva. Firmele solicitau un sondaj de piață, noi le coordonam studiul, le ofeream rezultatele și ei se ocupau mai departe de partea creativă. Pentru mine nu era motivant, așa că am decis să mă implic într-un domeniu mai creativ, evenimentele pentru companii, pentru că organizarea unui eveniment implică multe resurse și abilități personale, trebuie să fii organizat și să faci totul etapă cu etapă. Mi-a plăcut foarte mult acest domeniu și am avut ocazia să lucrez alături de o antreprenoare, care m-a inspirat și mi-a oferit independență, învățându-mă să cresc nu doar pentru firma în care activam, ci și pentru mine în general.

– Și cum ai început să lucrezi pe cont propriu?
– M-am hotărât să pornesc pe cont propriu în 2012, când aveam 25 ani, o vârstă rotundă, și încă lucram ca organizator de evenimente corporate, probabil mânată de curajul, independența și stima de sine ridicată pe care mi-o ofereau evenimentele reușite pe care le organizam. Am participat și la Școala Antreman, o școală pentru tineri antreprenori, unde am întâlnit mulți tineri interesați de a porni pe cont propriu. Mulți deja aveau propriile afaceri, iar asta îmi dădea încredere că „se poate!”.

– Și ideea Mr. Mentorus cum a apărut?
– Mi-am dorit să fac ceva pentru tineri și copii și întotdeauna m-a pasionat domeniul educațional.

– Și de ce copii?
– Pentru că mi se pare că există o nevoie. Școala și educația formală nu permit dezvoltarea multiplelor abilităților personale. Manualele sunt aceleași de ani de zile, deși acum copiii folosesc diverse gadget-uri, încă de la doi ani, iar la cinci ani deja știu să folosească un calculator, să vorbească limbi străine. Și mi-am dorit mereu să fac un business social, să aducă un beneficiu celorlalți. Pentru că educația formală te „învață” să acumulezi informație, să reții cât mai multe lucruri din toate domeniile, adică, într-un fel, de toate și nimic.

– Cum au crescut, de altfel, multe generații.
– E adevărat că așa am crescut și noi, dar atunci nu venea atâta informație din exterior. Când am crescut noi, cele mai frumoase jocuri erau cele din fața casei, a blocului. Din păcate, viața actuală, aglomerată, îi constrânge acum pe părinți, care nu mai au atâta timp să petreacă cu copiii, să comunice cu ei. De cele mai multe ori copiii primesc un telefon sau o tableta, să „se joace cu ele”.  Asta poate să fie distractiv pentru copil, dar sunt studii care arată că timpul petrecut pe calculator sau gadgeturi le poate afecta nivelul de energie, modul de gândire. De altfel, sunt multe cazuri de ADHD sau autism despre care se crede că ar putea fi provocate de statul foarte mult în fața calculatorului, pe tablete sau telefoane. Nu e deloc greu de observat că un copil absorbit de tabletă nu mai vede și nu mai aude nimic în jur, ceea ce este o problemă. Este important să îi învățăm să fie atenți la mediul exterior.

– Atunci ce e de făcut?
– Cred că e bine să revenim la niște metode de pregătire mai „clasice”, cum ar fi jocurile, să renunțăm la ideea preconcepută că un copil trebuie să absoarbă cât mai multe informații din jur și să știe de toate. Până la urmă, ar trebui să ne dorim un copil sănătos, care să se dezvolte armonios, să știe lucruri, dar nu neapărat să-l „îndopăm” cu informații greoaie, peste nivelul lui, mai degrabă să-l învățăm să se descurce de unul singur. Vedem de multe ori copii care vin să se înscrie la facultăți de prestigiu cu părinții de mână, dar care nu au fost învățați să se descurce singuri.

– E o problemă asta, să vii cu copilul de mână la facultate?
– Nu, nu e o problemă să vii cu copilul la facultate, e o problema să încerci, ca părinte, să faci totul pentru el și în locul lui. 18 ani este o vârstă recunoscută și la nivel social, și legal ca o vârstă a maturității. Că primește suportul părinților este foarte important, dar să-l primească într-un mod în care să poată să devină independent! La 18 ani nu mai poți să-i spui: „Acum, descurcă-te singur!”, dacă toată viața nu l-ai ajutat să învețe să se descurce singur. E important cum te implici și ce relație clădești cu copilul tău până la această vârstă. Și cred că cel mai important lucru este să îl înveți să aibă încredere în forțele proprii.

– Ce ar mai putea fi îmbunătățit în sistemul educațional?
– Acum, de exemplu, nu se pune accent în școală pe comunicare în general și mai ales la copiii care merg spre științele exacte. Se consideră ca e mai important să știe să „umble” pe calculator, să se descurce la matematică, dar sunt situații în care este necesar ca un matematician sau un informatician să comunice: la un interviu, un concurs sau în public, într-o ședinta la birou sau într-o conferință. Nu mai vorbim de cei care vor alege, cu bună știință, domeniile „sociale”, „umaniste”. Abilitățile sociale și comunicaționale sunt, în era tehnologiei, importante în orice situație. Și e important ca ele să fie dezvoltate în copilărie, prin joacă. La „locul de joacă” există, în mod evident: jocuri. Și jocurile înseamnă strategie, planificare, negociere, comunicare, răbdare, decizii, curaj, mobilitate, empatie și o mulțime de abilități necesare mai târziu unui adolescent și, mai apoi, unui adult. Îi spunem, pe scurt: dezvoltare personală prin joc.

– Dar sunt și jocuri de strategie pe calculator, în rețea…
– Chiar dacă pierzi într-un joc pe calculator, acolo nu există miză, pentru că nu-i cunoști pe cei cu care te joci. Dar într-un joc real ești motivat să fii mai bun decât cei pe care-i vezi, îi cunoști, sunt colegii tăi. Cred că e nevoie să se lucreze în grup, cu activități în care copiii să fie motivați, să li se dea cuvântul, să li se ofere roluri în care să aibă ocazia să se exprime.

– Și la școală nu se întâmplă asta?
– La școală, copilul poate ști răspunsul, dar să stea mai în spate, să nu ridice mâna, să-i fie teamă că spune ceva greșit, să fie timid. În majoritatea cazurilor, învățătorul apelează la cel dispus să vorbească, pentru a păstra continuitatea orei. Este o diferență între ceea ce faci formal și ceea ce faci non-formal, și e firesc să fie așa. Până la urmă, învățământul formal are regulile lui: îi învață pe copii cu un mediu strict, clar. E ca un job, iar copiii vor avea mai târziu nevoie și de disciplină.

Învățare prin joacă

– Ești foarte tânără. Ce zic părinții când au în față un coordonator pentru copiii lor așa de tânăr?
– Oamenii care ajung la un atelier de-al meu sunt cam pe aceeași lungime de undă cu mine. Când își aduc copilul aici vor să se întâmple lucruri diferite față de învățământul formal. Uneori e greu de înțeles că aici noi „doar ne jucăm”. Dar oamenii care rămân fideli atelierelor mele înțeleg că noi nu ne jucăm orice și oricum: noi învățăm prin joacă, ne dezvoltăm prin joacă, iar faptul că sunt tânără nu poate fi decât un avantaj: pot să mă așez cu copiii pe jos, pot să fiu mai aproape de ei, pot să fac lucruri pe care le pot face și ei, pot să sar într-un picior, pot să alerg, pot să dansez. Și nu arăt ciudat când fac asta!

Lucrul în echipă se învață

– Dar cum se desfășoară o oră? Ce se întâmplă, de pildă, într-un atelier de dezvoltare personală?
– E cel mai flexibil curs, ca tematică. Parcurgem jocuri prin care dezvoltăm abilități. Mergem pe diverse tematici, de exemplu: atelier de dezvoltarea atenției. Alegem jocuri prin care dezvoltăm atenția, dar în paralel se dezvoltă și alte abilități. De exemplu, jocul cu șotronul. Nu e un șotron obișnuit, ci unul cu forme geometrice. Le dezvoltă atenția, dar îi învață și despre formele geometrice, despre culori, îi învață să dezvolte o strategie, pentru că sunt exerciții care le impun să folosească doar o formă geometrică, și atunci au nevoie de un plan. Învață și să-și aștepte rândul, să fie atenți la colegii de grup, să vadă dacă aceștia fac bine.
Mai sunt, de exemplu, jocurile cu parașuta. Este vorba de parașuta din materiale colorate, pe care copiii o adoră de la prima întâlnire și cu care putem „inventa” o mulțime de jocuri educative, pentru a dezvolta atât atenția, cât și abilitățile de comunicare, coordonare, motricitate și de lucru în echipă.
Jocurile de lucru în echipă sunt foarte interesante, pentru că cei mici fac echipă cu copii cu care se văd rar, cel mult o dată pe săptămână. De obicei, la școală, copiii aleg să facă proiecte cu cineva cu care sunt prieteni, ori, în viață, nu ai tot timpul același „noroc” – de aceea exercițiile de la activități le sunt foarte utile copiilor pentru viitor.

Continuitatea este benefică

– Poți să vii pe sărite” la ateliere?
– Depinde de atelier, de copil, de fiecare situație în parte. În general, atelierele noastre merg pe ideea de continuitate. Poți participa la un singur atelier dintr-un modul, dar nu mereu poți avea rezultate imediate. Fiecare copil are o perioadă de adaptare la grup, la trainer, la stilul de predare, la locație. Poate fi un copil timid, care are nevoie de un timp mai mare de acomodare. Fiecare atelier „Mr. Mentorus” durează între o oră și două ore, și până ce copilul se acomodează și se simte bine, se poate termina întâlnirea. De aceea este importantă continuitatea. Și pentru copil, și pentru trainer. Ideea e să facem mai multe activități împreună și să evoluam într-un mod cursiv, liniar. Odată ce am cunoscut copiii, ca trainer, pot să-mi stabilesc prioritățile, în funcție de caracteristicile, abilitățile și personalitatea lor.

– Dar părinții pot furniza informații, la începutul cursului, despre copil.
– Informațiile despre copil din partea părinților nu sunt suficiente, pentru că el se poate comporta diferit acasă față de un grup nou. De aceea este nevoie de observarea directă din partea trainerului și de adaptarea la nevoile specifice copilului, care poate fi emotiv sau poate fi atras de ce se întâmplă în jur. Sălile noastre sunt destul de libere; ținem jocurile în cutii, biblioteci, nu avem foarte multe afișe, panouri, pentru că vrem ca cei mici să fie atenți doar la ceea ce se întâmplă la activitate.

– Să presupunem că vine un părinte cu copilul, știe că vrea să participe la niște ateliere, dar nu este decis la care. Ce faci în situația asta, ce-i recomanzi?
– Îi recomand să vină cu copilul să ne cunoaștem. E important să știm ce vârstă are și ce-i place să facă, dar fiecare copil este unic, diferit. De obicei, eu recomand atelierul de dezvoltare personală prin joc, pentru că avem mai multe activități și ne putem da seama ce îi place, ce are nevoie și în ce direcție mergem mai departe. Se pot alege ulterior alte activități: atelierul de științe, pentru micii „savanți” curioși, atelierul de matematică, atelierul de creativitate, comunicare, creativitate etc.

A obliga este greșit

– Cum te descurci cu un copil care, deși este înscris la un atelier, refuză să participe, chiar plânge?
– De obicei, dacă un copil nu vrea să participe într-o activitate, mi se pare greșit să fie obligat. Nu e în regulă nici ca părintele să ia copilul și să-l ducă acasă, drept pedeapsă. Eu încerc să fac activitatea să fie atât de distractivă încât să îi pară rău copilului că nu se implică. De obicei, funcționează. E o provocare să-l fac pe copil să intre în mediul nostru. Din când în când, am întâlnit situații în care copilul retras nu știa cum să spună că a venit momentul să se implice, și atunci îl invitam eu. Îi spuneam că îl așteptăm, „oricând va fi pregătit”, și atunci se apropia, ușor-ușor.

– Cum pot descoperi părinții abilitățile copiilor? După ce se pot ghida, în afară de notele de la școală?
– Prin experimentarea mai multor activități îți poți da seama ce-i place mai mult să facă. Poți să-i pui întrebări, să dezvolți discuții, să vezi ce îl face să fie mai bucuros. Chiar și la sporturi. Sunt părinți care îl duc aleatoriu pe copil la un sport și-l obligă să stea acolo, doar pentru că este un sport interesant. Dar se poate testa, prin discuție, prin observarea stării de spirit vis-a-vis de una dintre activități. Nu i-a plăcut la karate, îl ducem la înot. Sau invers. Și acolo unde îi place, să insistăm.

– Care este cel mai cerut curs?
– Aș fi vrut să spun cel de dezvoltare personală, dar în prezent primesc multe cereri pentru atelierul de experimente științifice. Copiii învață și se distrează. Solicitări sunt și pentru ateliere de comunicare, pentru limbi străine, pentru matematică distractivă, creativitate etc. Depinde de personalitatea fiecărui copil și de preferințele lui.

Autoritatea trainerului, necesară

– Am văzut că mulți părinți vor să asiste la atelier. Cum e mai bine?
– Dacă este un copil care are nevoie de ajutor, părinții pot să rămână. Dar copiii se comporta diferit când sunt părinții de față. Unii devin mai emotivi, alții mai curajoși atunci când sunt părinții în sală, sau devin prea atenți la „ce fac părinții” decât la activitate. Apoi, părinții tind să-i compare pe copii, uneori chiar cu voce tare, iar asta poate să lezeze calitatea activității, pe loc sau pe viitor. Sau, uneori, când copiii nu sunt foarte prompți în răspunsuri sau activități, părinții sunt tentați să șoptească, să se amestece în jocuri, deci influențează copiii, prin răspunsuri, sugestii sau chiar critici, lucru care poate avea impact negativ asupra întregii activități. Nu spun că e o regulă generală, dar s-a mai întâmplat. Așadar, eu aș alege varianta ca părinții să îi lase pe copii să se „descurce” singuri la atelier, acolo unde este posibil. În plus, este important ca trainerul să aibă autoritate pe parcursul cursului, copiii să-l asculte și să-l urmeze în activități, astfel încât să obțină rezultate. Pe parcursul activităților, părinții pot să rămână într-o sală alăturată, unde avem cărți de parenting și Internet – în caz că vor să lucreze, să trimită un e-mail etc.

Nu cred în mustrările publice

– Mulți părinți se plâng că au copii timizi. Ce le recomanzi părinților, cum pot ei să ajute copilul?
– Cred că părinții care vin la Mr. Mentorus știu că lucrurile trebuie continuate și acasă. Nu sunt suficiente cele câteva ore de curs. Acasă, copilul trebuie stimulat să se exprime, să fie pus în diferite situații care să îl motiveze. Părinții trebuie să aibă grijă să nu inhibe copilul, să nu-l pună într-o situație jenantă față de alții. Să evite frazele care încep cu „nu”. Să-l sugestioneze pozitiv pentru viitor, să nu-l pună în situații dificile dintr-o dată, fără să-l pregătească. Să-i dea responsabilități, dar să-l anunțe în prealabil, să-l valorizeze, să colaboreze cu el. Dacă nu vrea să facă o activitate, să nu-l forțeze, să încerce altă dată. Să nu-l certe. Eu una nu cred în mustrările publice. Ele nu pot motiva un copil. Dimpotrivă!

– Cum ți se par serbările? Mie mi se par adevărate pietre de încercare pentru copii. Unii spun că ele sunt mai mult pentru mândria cadrelor didactice.
– Îmi amintesc de o emisiune TV cu copii, când unul dintre participanți a fost respins de juriu, iar în culise era așteptat de bunică. Cum era și normal, copilul a fost dezamăgit până la lacrimi, iar prima încurajare a bunicii a fost „să nu plângi acum, te vede tataie la televizor și o să se supere”. Cred că uneori ținem mai mult cont de imaginea pe care o afișăm decât de emoțiile pe care le trăim. Și am vrea ca și copiii să facă la fel. Totuși, ei au emoții pe care nu le pot stăpâni în favoarea imaginii. Și serbarea e și ea o imagine. Pentru ca imaginea să fie frumoasă, în primul rând și în roluri principale îi așezăm pe copiii pe care îi considerăm „mai buni”, mai comunicativi, mai curajoși. Iar pe cei mai puțin curajoși, mai puțin comunicativi, deci… mai „puțin buni”, îi așezăm în spate, în roluri de figurație. Mă întreb, oare așa „reparăm” timiditatea? Într-o serbare, aș căuta să găsesc un rol care să îi pună în evidență copilului calitățile, nu defectele. Un rol motivant, atractiv, unic.

Abilitățile sociale încep să lipsească

– Ce reproșuri ai pentru sistemul de învățământ clasic?
– Nu-mi permite rolul să am reproșuri vis-a-vis de un sistem formal.

– Totuși, ce-i lipsește?
– Nu cred că-i lipsește ceva. Pentru patru-cinci ore pe zi, se întâmplă multe la școală. Problema cred că intervine în timpul liber al copiilor, care sunt captivi ai Internetului, ai televiziunilor și ai tuturor jocurilor electronice. Nu mai citesc romane, nu se mai distrează alături de alți copii, nu mai fac mișcare în aer liber. Abilitățile sociale încep să lipsească. Poate o sugestie ar fi să se modernizeze puțin orele de informatică. Și poate și la poveștile clasice s-ar putea „umbla” puțin, să se modernizeze exprimările, să se renunțe la arhaisme și regionalisme. Însă cel mai important este ceea ce facem în afara școlii – aici depinde de noi să facem lucrurile bine.

* * *

Crina Grigore a câștigat cu „Mr. Mentorus” locul întâi (premiu de 10.000 de euro) la un concurs pentru start-up-uri, The Big Pitch, susținut de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România și Școala Antreman. Ideea ei a primit aprecierea unui juriu format din 15 întreprinzători de succes și reprezentanți ai mediului academic.
De la idee la faptă, astăzi, „Mr. Mentorus” este un centru de cursuri, ateliere și evenimente de dezvoltare personală pentru copii de la 2 la 14 ani. Activitățile „Mr. Mentorus”, bazate pe învățare experiențială, sunt create special pentru a se plia pe aptitudinile și abilitățile pe care le pot dezvolta copiii la diferite vârste și se potrivesc nevoilor acestora.
La „Mr. Mentorus” se derulează ateliere pentru copii (pe grupe de vârstă) precum „Dezvoltare personală prin joc”, „Speak Up! Kids” (de lectură și storytelling), „Science 4 Kids” (de experimente științifice), „Artă teatrală”, „Creativitate practică”, „Matematică distractivă”, „Educație financiară”.
Atelierele au loc la sediul situat pe strada Lt. Col. Constantin Marinescu, nr. 17 D, sector 6, București.

Credit foto: Cornel Moroș