Da, eu mă “sacrific” pentru copil

sacrificiul parintilor

Am tot auzit în ultima vreme că părinții nu trebuie să se sacrifice pentru copii. Așa cum aud prieteni, fără copii sau cu copii mici, bătându-se cu pumnii în piept că ei nu se vor sacrifica niciodată pentru copii, nu vor renunța la viața lor.

Perfect! Bravo vouă! Dar, mă iertați, ce înțelegeți voi prin sacrificiu pentru copil?

Eu știu părinți care într-adevăr au fost nevoiți să se sacrifice pentru copil. Să nu pună carne în fiecare mâncare. Să muncească ceva în plus pe lângă serviciul de bază. Să renunțe la concediu un an sau doi. Dar asta doar ca să îi plătească moștenitorului costurile de cazare și mâncare la liceul care nu era în localitate cu ei, să îi plătească taxa de înscriere la facultate și altele similare, până când studentul s-a angajat în paralel cu frecventarea cursurilor universitare.

Dar acei părinți, care chiar nu aveau altă soluție de a-și susține copilul decât prin acest tip de sacrificiu, deși ei nu îl numesc sacrificiu, ci efort. Nu i-au reproșat niciodată copilului că s-au sacrificat pentru el, nici măcar nu au simțit asta ca pe o povară, ci ca pe o datorie pe care orice părinte o are: să fie alături de copilul lui, să îl susțină cum pot pentru a-și găsi un drum. Nu i-au dat copilului bani de mers în cluburi, dar nici nu i-au cerut acestuia să vină săptămânal acasă, să îi răsplătească pentru efortul lor. A făcut-o el singur, când și cum a putut, și nu pentru că părinții s-au sacrificat pentru el, ci pentru ca i-au fost alături și l-au susținut atunci când a avut nevoie. (Din păcate, știu și părinți care le spun copiilor că de-aia i-au făcut, ca să aibă un sprijin la bătrânețe, dar asta e altă poveste, care nu intră în subiectul de azi).

Ceea ce mă contrariază pe mine astăzi este că cei pe care îi aud militând împotriva sacrificiului părintesc nici nu au de ce să își pună problema asta. Au suficienți bani cât pentru trei concedii pe an, cu sau fără copil. Au cu cine lăsa copilul în caz că vor să se ducă la o petrecere nocturnă. Își duc copiii la grădinițe sau școli private. Iar eu nu pot să nu mă întreb: care e sacrificiul acela de care vă temeți voi, pe care nu o să îl faceți niciodată?

Mi s-a reproșat la un moment dat că eu nu îmi trăiesc viața. În prima secundă m-am mâhnit. În a doua, m-am gândit că poate are dreptate. Apoi, am analizat. Ce făceam eu înainte de a fi mamă și ce fac acum.

Înainte mă duceam la film. Cât a fost bebeluș, până la patru luni, l-am luat cu mine la film (știu, nu orice mamă face asta, dar al meu dormea fără nicio problemă). Apoi, după ce a devenit sensibil la zgomotele de la cinema, am mers fără copil, el rămânând acasă cu bunicii. Acum mergem împreună, la filme de animație, în special, care oricum mie mi-au plăcut întotdeauna. Deci la capitolul filme nu mă văd nici sacrificată, nici fără viață.

Înainte mă duceam la concerte. Cât a fost mic, am fost la concerte fără el –  el, acasă cu bunicii; acum merge și el la concerte (chiar și de oameni mari), uneori are mai multă răbdare, uneori mai puțină, totul depinde de fapt de câtă răbdare am eu să îl antrenez și pe el în ceea ce se întâmplă. Deci, supraviețuim cu brio și la acest capitol.

Înainte mergeam la teatru (recunosc că nu atât de mult ca în vremea studenției, deci copilul n-are nicio treabă). Acum mergem în special la teatru pentru copii. Nu mă văd suferind nici aici, cele mai multe dintre piese sunt foarte frumoase (mai frumoase chiar și decât niște prestații de adulți pe care le-am văzut eu în timpul studenției, când devoram tot ce prindeam în materie).

Înainte citeam mult. Acum citim împreună cărți pentru copii, iar eu citesc pentru mine pe drumul cu metroul. Nu mă vait deloc.

De ieșit la plimbare nu mi-a plăcut niciodată să ies singură. Un motiv în plus să ies cu copilul meu afară. Și nici la cumpărături nu trebuie să mai vorbesc singură printre rafturi. Iar bucuria de a cumpăra o jucărie de pluș are acum și o scuză întemeiată. Aș zice că sunt chiar de trei ori mai câștigată decât înainte.

Deci, unde este sacrificiul? A, da, știu. Ajung acasă și, în loc să mă arunc în fotoliu în fața televizorului, prefer să accept invitația copilului de a colora împreună sau de a desena orice în timp ce el completează pagina de liniuțe, cifre sau litere (nu că aș pierde mare lucru la televizor). Și renunț la emisiunea sau serialul preferat pentru a-i citi copilului povestea de seară, pentru că se apropie ora de culcare. Și uit de propria oboseală și guturaiul care mă încearcă și de dorința de a boli până târziu într-o zi de weekend, atunci când cel mic tușește, are febră sau, dimpotrivă, are nevoie de un partener de joacă.

Mă simt uneori obosită? O, da! Am momente când mă simt depășită? Cu siguranță! Sunt zile când aș lenevi și-atât? Fără doar și poate! Dar faptul că îmi petrec timp cu propriul meu copil și el îmi zice că este foarte fericit când stau cu el, mă joc cu el și îl iau în brațe, mi se pare cel mai mare câștig al statutului meu de mamă sacrificată și făr’ de viață.

Pentru că eu cred că despre asta este vorba. Despre un nou statut. Pe care l-ai ales și pe care trebuie să ți-l asumi: statutul de părinte. Nu ți-a pus nimeni pistolul la tâmplă să devii părinte. Tu ți-ai dorit asta! Atunci, acționează ca atare! Un părinte, cred eu, nu trebuie doar să îi asigure copilului mâncare, haine și jucării. Un părinte este alături de copilul său la bine și la greu. Vrea copilul să sară într-un picior, tu, părinte, sari alături de el. Vrea să se dea cu capul de perete, desenează-i un cerc pe perete. Vrea să se ducă pe lună cu tricicleta, unge-i roțile cu ulei.

Susține-l în visele sale! Fii alături de el și ajută-l să meargă înainte, chiar și lăsându-l să se lovească cu capul de tocul de sus, va  învăța mai bine! Răspunde-i la zecile de mii de întrebări fără sfârșit să maxim de obositoare, așa va reuși să afle, să descopere, să fie mereu interesat de tot și toate, să devină mai bun. Ia-l cu tine la toate evenimentele importante de familie – nunți, botezuri, cumetrii; cum crezi că va învăța cum e viața?

Explică-i că lumea nu e roz, n-a fost și nu va fi niciodată. Că oamenii nu sunt toți buni și că nu vor fi doar momente frumoase de-a lungul anilor. Arată-i că și tu obosești, că și tu cedezi, că și tu ai defecte și ești vulnerabil; adulții nu sunt perfecți și învață și ei în fiecare zi, asemeni copiilor.

Ia-l cu tine în excursii și vacanțe. Drumul va fi mai lung cu atâtea opriri și vezi zăbovi mai mult să îi explici existența unui stâlp în mijlocul drumului decât istoria și stilul arhitectural al unei clădiri celebre, dar trăindu-le pe propria piele va descoperi bucuria cunoașterii lumii de-aproape și de departe, nu din pozele pe care le vei aduce cu tine pe telefon sau tabletă.

Sunt toate acestea sacrificii? Poate ca da. Dar dacă tu, ca părinte, nu îi ești alături, nu îl susții și nu te sacrifici pentru el, atunci cine? Școala? Sistemul? Societatea?