Cum mi-am dat seama că băiețelul meu are autism

Cum mi-am dat seama că băiețelul meu are autism

Noi doi am pornit cu stângul împreună. În ziua în care l-am născut şi care trebuia să fie cea mai fericită din viaţa mea, am făcut hemoragie internă şi am stat mult timp inconştientă. Momentul naşterii, fericirea de a-mi ţine pentru prima dată copilul în braţe au trecut pe lângă mine ca gâsca prin apă.

După ce mi-am revenit din cea de-a doua operaţie, în care medicii au reparat ce au stricat la prima, am început să mă simt mamă. Cu greu, din cauza durerilor şi a frustării că nu îmi pot alăpta copilul. Mi-am ţinut în cele din urmă băiatul în braţe. Era slăbuţ şi lunguţ, diferea de ceea ce îmi imaginam eu că va „ieşi” din doi graşi – noi, părinţii lui.

În maternitatea unde am născut, la Bucur, asistentele îi dădeau picături de zeamă de lămâie să nu mai sughită. Am aflat asta abia după două zile şi le-am interzis. Instincul meu de mamă îmi spunea că nu e bine.

De cinci zile am avut nevoie să mă pun pe picioare, timp în care copilul meu a stat mai mult pe secţia de nou-născuţi decât cu mine, deşi am cerut să-l am alături „Odihneşte! O să ai destul timp să stai cu el”, venea mereu răspunsul. În toate aceste zile, laptele se lăsa aşteptat, iar bebe mânca de la biberon. Speram că totul se va linişti acasă.

Şi s-a liniştit, dar lapte tot n-am avut, pentru că mi se făcuse transfuzie. M-am obişnuit cu ideea şi am început alături de băieţelul meu o nouă viaţă. Ne-am descurcat bine, spun eu.

Până la 1 an, puiul meu era „ca la carte” – creştea conform standardelor, se dezvolta „regulamentar”, aşa cum scrie în toate tratatele de pediatrie că trebuie să se întâmple. Nu era foarte mâncăcios, dar lua în greutate, aşa că nu ne îngrijoram nici noi, părinţii, şi nici pediatrul. De altfel, singurul comenatriu al medicului era acela că băieţelul părea un pic rigid, că are mişcări uşor spastice şi ne-a recomandat să mergem la neurolog. Soţul meu a zis „nu”, eu am fost de acord, mama mea nu a mai comentat nimic, cu toate că şi ea părea de aceeaşi părere ca şi medicul.

Băieţelul a stat un pic mai târziu în fund, dar asta pentru că noi nu l-am stimulat în niciun fel, la recomandarea tot a medicului. Şi primii paşi au întârziat să apară, după ce la 11 luni a căuzut rău în parcarea blocului şi a refuzat să mai meargă.  Am luat-o de la capăt şi a avut o perioadă în care mergea singur doar în casă, în timp ce afară voia doar în căruţ. Nimeni nu mă credea că poate păşi de unul singur.  După trei luni de exerciţii, a început să meargă din nou singur.

Cristian a fost mereu şi este un copil vesel, dar noi, părinţii, părem mereu în contratimp. Pe la un an şi două luni, când deja trecusem de hop-ul meersului în picioare, am simţit că lucrurile încep să regreseze sau, mai exact, începe să piardă din achiziţii. Băieţelul meu era din ce în ce mai puţin atent, nu mai întorcea capul când îl strigam, nu mă mai striga „mama” şi părea că se retrage tot mai mult într-o altă dimensiune, separată de a noastră. Nici obiectele din jur nu-l mai atrăgeau decât dacă erau muzicale. De altfel, singurul mod de comunicare viabil între noi părea că rămăsese muzica.

Am intrat în panică. Au străbătut Internetul în lung şi-n lat, nu m-am mulţumit cu poveştile româneşti, care mi se păreau ireale, şi am cercetat site-urile din afară. „Nu poate fi asta!”, îmi spuneam, deşi eram tot mai convinsă că mă îmbăt cu apă rece. „Nu poate fi autism!”, îmi strigam în minte.

Am continuat să-i urmăresc comportamentul lui Cristian şi am obesrvat că, de cele de mai multe ori, acesta era contrastant. Acum era atent, receptiv, cooperant şi chiar părea că excelează, pentru ca imediat să pară că se rupe de tot ce îl înconjoară şi trece într-o lume a lui. Copilului meu i se întâmpla ceva şi trebuia să aflu cât mai repede ce, chiar dacă avea să mă doară. În aproximativ două luni apăruseră tot felul de ciudăţenii la el: nu mai intra în spaţii necunoscute (inclusiv în casele prietenilor) – plângea până plecam – nu suporta prezenţa persoanelor blonde, de care se ferea, iar pe copiii de seama lui îi ignora total sau chiar fugea de ei. Se distra de unul singur, mai ales la maşini, pe care le ciocănea, şi nu căuta compania nimănui.

Primul căruia i-am spus temerile mele a fost soţul meu. Reacţia lui afost seacă: „Eşti exagerată, ţi se pare. Citeşti toate prostiile”. El a refuzat categoric să citească orice îi recomandam.

I-am spus şi mamei ce bănuiam. Ea a fost de acord că este o problemă, nu s-a dus cu gândul aşa departe, la autism, însă a fost destul de nemiloasă şi acuzatoare în exprimare – că m-am întors prea devreme la serviciu, că stau prea puţin cu copilul, că lucrez de acasă… – încât m-am supărat. Copilul meu era perfect şi, totuşi, în subconştient, îndoiala se adâncea şi devenea din ce în ce mai dureroasă.

Două luni m-am zbătut să-i conving pe cei din jur că trebuie să apelăm la ajutorul unui specialist. Pentru că simţeam că timpul trece în defavoarea lui Cristian, am luat decizia de a merge cu el, de capul meu, la un neuropsihiatru infantil.  Am ales-o pe Sanda Măgureanu – medic cu experienţă, știam eu. După numai 10 minute în care l-a observat şi în care mi-a adresat o mulţime de întrebări – timp în care băieţelul meu îşi făcea de lucru insistent cu hârtia de protecţie de pe masa de consultaţii, fără să bage în seamă pe cineva – diagnosticul a fost formulat dur: tulburare de spectru autist (TSA) cu elemente de ADHD.

Este inutil să spun că vestea a creat un hău în sufletul meu, că, dintr-o dată nu au mai existat decât trecut şi prezent, iar viitorul era ceva la care nu doream să mă gândesc, că toate planurile, aspiraţiile şi visele mele de părinte s-au spulberat. În România, persoanele cu autism nu au nicio şansă la o viaţă normală.

Nu m-am oprit aici. Am mers şi la al doilea şi chiar şi la al treilea specialist –cu toții mi-au spus acelaşi lucru: autism atipic.

De atunci facem terapie ABA şi rezultatele se văd. Sunt minime, dar există. Eu, ca părinte, sper în două miracole: 1. Copilul meu să devină înalt funcţional şi, la un moment dat, să îmi aduc aminte de perioada asta ca de un vis urât şi 2. Să se descopere cauzele exacte ale autismului şi, odată cu ele, tratamentul. În ceea ce priveşte ce ne oferă statul român, nu mai sper nimic.

Dacă vrei să ne împărtășiți experiențele pe care le-ați trăit alături de copilul dvs., ne puteți scrie pe redacția@smartandhappychild.ro.