Cum este să fii părintele unui călăreț de performanță

Cum este să fii părintele unui călăreț de performanță

Între mândrie și frică! Sunt Mama Evei Pleska, în vârstă de 15 ani, Campioana României 2013 la Amazoane (călăreți se sex feminin indiferent de vârstă).

Am dus-o pe Eva la un centru de călărie de agrement din Corbeanca încă de când avea doar patru anișori. I-a plăcut din prima clipă și nu i-a fost frică decât foarte puțin. De atunci, ea ne-a tot cerut s-o mai ducem…

La vârsta de opt ani, i-a cumpărat tatăl primul ei cal. Acela a fost și momentul când s-a apucat de călărie cu seriozitate. Pe atunci locuiam in Ucraina – țară în care Eva a început să sară peste obstacole și să intre în concursuri.

În 2013, în afară de a câștiga Campionatul României la Amazoane, Eva a mai obținut și Cupa Federației Române la tineret (18-21 ani), la București, cu una din iepele ei – Balalaïka Clinton, Cupa României la Juniori (15-18 ani), la Piatra Neamț, cu Anita Rose și locul 2 la Cupa Bucovinei la Rădăuți. Ea a mai câștigat și alte probe, dar cele trei cupe și campionatul național sunt cele mai importante.

Nu este ușor să fii mama unui călăreț de performanță. Pe lângă toate obligațiile logistice, trebuie jonglat cu mai multe sentimente care se bat cap în cap. De exemplu, mândria și frica. Călăria e un sport destul de periculos, fetița mea a ajuns în ambulanță de câteva ori. În astfel de momente, trebuie să-ți păstrezi calmul și să găsești cuvintele potrivite pentru a ajuta copilul să treacă peste momentele dificile.

Totodată, trebuie să-ți susții copilul când nu câștigă. La început, Eva era atât de supărată pe sine însăși când greșea, încât abia se mai putea vorbi cu ea. A trebuit să învețe că nu se poate câștiga mereu, că mai greșește ea sau calul. Am văzut și părinți care își certeau copilul dacă nu reușeau să câștige, eu nu i-am înțeles niciodată. Exact atunci când au greșit sau nu au reușit să facă ce și-au propus, copii au nevoie să fie încurajați de către părinți. Când au câștigat, recompensa pentru munca lor o au deja…

Părintele mai trebuie să-și susțină copilul în momentele în care are dubii sau e demotivat. Să-l motiveze și să-l încurajeze fără să-l oblige. Eu sunt de părere că eforturile pe care le face trebuie să fie din plăcere, nu pentru mine sau pentru altcineva.

Dar majoritatea momentelor pe care le-am trăit la grajd si la concurs au fost frumoase. Sunt mândra de fiica mea pentru că face cu pasiune și seriozitate ceea ce și-a propus. Se antrenează nenumărate ore fără să se plângă, repetă același exercițiu până în momentul în care reușește să-l facă la perfecție. A învățat ce înseamnă frustrarea, că se poate trece peste ea cu muncă și că munca este răsplătită cu succes și momente de adevarată simbioză cu calul.

Celor care doresc să-și dea copii la echitație, le-aș spune că e un sport minunat. Perechea pe care o formează calărețul cu calul e cu totul deosebită. Copilul învață să aibă grijă de calul lui și i se dezvoltă simțul responsabilității. Așa ca și Micul Prinț cu vulpile, „devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”.

Este singura disciplină olimpică care este mixtă și se practică cu un animal.

Ca orice sport, nu este ușor. Idea mult răspândită că un călăreț „doar” se urcă pe cal e total greșită. Ca să se atingă un anumit nivel, trebuie muncit constant.

Este un sport unde copilul trebuie să treacă peste teama lui, să fie curajos, să-i impună partenerului voința lui, dar să și aibă răbdare. Să fie în stare să judece dacă greșeală a fost a lui sau a calului, ca să nu-l pedepsească pentru o greșeală provocată de el însuși. El trebuie să învețe respectul față de animalul cu care trebuie să lucreze în echipă.

Echitația mai și obligă călărețul să aibă o postură foarte frumoasă a spatelui și umerilor și dezvoltă musculatura picioarelor, abdomenului, spatelui, feselor și a brațelor.

Nu pot decât să le recomand părinților să-și dea copiii la călărit. Chiar dacă nu devin campioni, o să învețe niște reguli și niște valori care o să le folosească o viață întreagă.