Cum e să fii mamă de doi

Cum e să fii mamă de doi

Nașterea fiecărui copil are o poveste. Povestea alor mei e simplă. Mi-am dorit să apară și așa s-a și întâmplat. A venit pe lume mai întâi fetița – Karina. Duminică împlinește cinci ani. Apoi, după patru ani și puțin, s-a alăturat familei și Răducu. El are zece luni. Micuții sunt exact așa cum mi-am imaginat și cum am visat. Fizic! Asta a fost partea simplă, că partea complicată e tot ceea ce a urmat.

O zi normală la noi începe de dimineață, de FOARTE dimineață! Cel mic are program de trezire undeva în jurul orei 5:00. Da, dimineața. Nu după-amiaza. Încă de la acea oră el e fresh și are un chef nebun de joacă și de chiuit. Păcat că avem programe de trezire diferite, bioritmuri diferite, dar asta e… ne adaptăm (sau mai bine spus… mă adaptez!). Așa că începem și ne jucăm. Vreo două ore. Cu un ochi dorm și visez la „libertate” și la nopți cu treziri târzii și cu un ochi supraveghez matinalul (a se citi copilul). Totul durează vreo două ore. Până se crapă de ziuă. Abia atunci, într-un final, adoarme. Aș adormi și eu!

Însă nu pot! Ar fi prea ușor totul, nu-i așa? Vine tiptil schimbul doi: „mami aprinde-mi lumina la baie că fac pipi!”. „What? Ești mare! Aprinde-o singură! Lasă-mă să dorm! Și ssshhhhtt, liniște că doarme bebe, ai uitat?”. „Mami, nu mai sunt șervețele umede”, se aude de undeva o voce. Încerc totuși să mai ațipesc câteva secunde. În zadar! Ziua a început demult.

Ora mesei e coșmarul vieții mele! Nu masa mea, eu mănânc din picioare ce apuc și sunt mulțumită cu orice, important e să nu-mi ghiorăie mațele într-atât de tare încât să trezesc copilul. Fata cea mare se apucă de micul dejun dimineața și dacă nu aș atenționa-o și nu aș întreba-o de ce stă totuși la masă cu o farfurie cu mâncare în față dacă nu se atinge de ea, ar termina-o la cină! Prânzul e și mai și! Ciorba după ea ar trebui să nu aibă nici legume și nici carne, să arate ca o zeamă cu fidea. Bun. Friptura e bună, dar doar daca i-o dau eu în gură și eventual în timp ce se uită la desene animate! Noroc că bebelușul mănîncă bine!

Casa e plină de jucării peste tot aproape tot timpul. Practic, toată casa e „camera” copiilor! Băiețelul e acum în perioada în care descoperă toată casă. Nu oricum. Cu gura! Și colacul de la wc și roțile de la căruciorul proaspăt venit de afară și încălțămintea de la ușă și lista poate continua. Mă încurajez încercând să găsesc și o parte bună în toată treaba asta deși sunt conștientă că nu există. Și îmi spun: „lasă că așa se imunizează”!.

Seara se lasă, oboseala mea e la cote maxime. A lor nu. Încă o tură de hârjoneală, de râs molipsitor, de chiote și veselie în familie. Ziua însă nu se termină aici. Urmează baia. Primul e cel mic. Dușul îmi scapă din mână într-o secundă de neatenție și mă atacă. Ies udă din baie cu bebelușul în brațe dornică de răzbunare. Îl iert și de data asta. Adorm băiatul. Îi strig fetei să se pregătească de duș. Liniște. A adormit deja. Strâng în liniște tot balamucul de peste zi și mă bucur că sunt mamă de doi!

Despre autor

Emilia Micu