Cum am petrecut cele două zile cu bebeluşul în spital

Bebe in spital

Acum patru ani. Îmi alăptam fetiţa de 9 luni şi jumătate şi eram tare mândră de asta. Citisem despre alăptare şi ştiam că micuţii alăptaţi au o imunitate foarte bună. Aveam impresia că bebeluşul meu este atât de protejat încât niciodată nu se va îmbolnăvi! M-am înşelat, evident! Totul a început cu nişte banali muci cu o zi în urmă şi mă gândeam că sunt inofensivi. Venisem de la serviciu şi fetiţa mi se părea tare agitată.

Respira parcă mai greu, dar nu eram sigură de asta. A urmat un vomitat în jet şi am simţit că mă topesc. Nu mai văzusem aşa ceva. Fuga la spital! Am ajuns la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu, singurul spital de copii pe care îl ştiam. Altă vomă în jet în parcare. Tremuram toată. În sala de aşteptare era un MARE haos. Mulţi copii de toate vârstele, plânsete, mămici triste cu copiii lor în braţe.

Era scris undeva că micuţii sub un an au prioritate. Am încercat să profit de asta şi tot încercam să intru mai în faţa rândului şi cam într-o oră o doamnă doctor o examina pe fetiţa mea.

A examinat-o mult, a ascultat-o la plămâni de mai multe ori. A mai chemat o altă doamnă doctor care, la fel, a ascultat-o la plămâni. A urmat şi o radiografie. Diagnostic: bronşiolită! Internare şi tratament cu antibiotic intravenos şi aerosoli. Nu aveam niciun bagaj la mine, nu anticipasem internarea. Era deja noapte. Am sunat la serviciu ca să anunţ că nu pot veni a doua zi pentru că sunt internată cu copilul. Conversaţia a fost scurtă: „Sănătate şi .. când vii la serviciu?” Urma pusă branula şi recoltate analize. O asistentă a luat copilul şi ne-a lăsat la uşă, atât pe mine, cât şi pe soţul meu. Copilul urla înăuntru, iar noi amândoi plângeam de partea cealaltă a uşii. Mi-a pus apoi fata în braţe. Era udă toată de cât s-a zbătut şi îşi făcuse nevoile pe ea. Soţul a plecat să ne aducă ce ne trebuia. Am ajuns la etajul unde era salonul unde urma să ne „cazăm”. Am observat în dreapta un salon mare cu multe pătuţuri şi erau mulţi copii care plângeau. Am intrat în camera unde urma să stăm şi noi. M-a izbit un miros de chiftele cu mult usturoi, era tot ce-mi lipsea. Simţeam că mi se face rău de la stomac. Patul nostru era din fier care mai găzduise cu siguranţă sute de copii, vechi de când lumea şi de dimensiunile unui pătuţ normal de bebe de 60/120. Pătuţ pe care trebuia să-l împart cu bebeluşul meu.

Tot nouă ni se cuvenea şi un scaun, de fier, care avusese acum câţiva zeci de ani un burete pe el. Acum, era doar o rămăşiţă de burete, galbenă, murdară, putredă, de neatins. Noaptea a fost cumplită din toate punctele de vedere. Eram obosită după o zi de muncă, speriată, nemâncată. Fata adormise. Noroc că o alăptam şi avea mâncare mereu la dispoziţie, a stat numai la sânul meu pe toată perioada internării, singura ei consolare. Noaptea plângeau toţi copiii bolnavi din salonul alăturat. La un moment dat, prin hubloul uşii am observat o mămică cu puiul în braţe, încerca să caute o asistentă, iar copilul ei a început să vomite în jet. Am auzit plescăitura care s-a produs pe podea la căderea vomei. Nu pot uita nici figura mamei lui, nu am cuvinte să o descriu. În camera noastră mai erau două mămici şi copiii lor, dintre care una de etnie romă. Mămicile au făcut gălăgie toată noaptea şi îmi venea să urlu!! La un moment dat una dintre mămici a observat că baieţelului ei, de la perfuzia pe care o avea, i se umflase foarte tare un picior. L-am văzut şi eu! Era un picior aproape dublu în comparaţie cu celălalt. Asistenta o liniştea că … „se mai întâmplă, staţi doamnă liniştită, o să se dezumfle!”.

Mămica era panicată toată şi plângea şi nu ştia ce să mai facă de disperare. Spre dimineaţă s-a lăsat liniştea. Ne-am trezit când crăpa de ziuă cu lumina aprinsă brusc. Femeia de serviciu făcea curat şi bolborosea încontinuu. Au urmat asistentele. Acestea au venit să aplice tratamentele copiilor.

Eram palidă şi mă simţeam rău. Am rugat-o pe asistentă dacă-mi poate da un calciu. Mi-a răspuns acru că în spital se tratează numai copiii. Am întrebat-o ce fac dacă mi se face rău şi mi-a spus că în acea situaţie trebuie să vină altcineva în locul meu, altă soluţie nu exista.

Au urmat şedinţele de aerosoli. Copilul meu putea face aerosoli doar dacă o ţineam vreo trei persoane. Colegele de salon mi-au sărit în ajutor fără să le cer eu asta. Şi-au lăsat copiii micuţi în pătuţurile de fier şi m-au ajutat, şi nu numai o dată! Fata de etnie romă era foarte tânără. Era şi extrem de curată! Nu am întâlnit până acum niciun om care să se spele atât de des! Se spăla de câteva ori pe zi şi îl spăla şi pe băiatul ei mereu. Îşi spăla şi hainele. În plus, făcea curăţenie non stop, aranja mereu câte ceva, mânca şi cu o mână stătea şi pe copil să nu cadă din pat. O priveam fascinată cum făcea atâtea în acelaşi timp!

La vizita doamnei doctor de gardă am aflat că nu ar fi fost neaparat necesar administrat antibioticul fetei mele. Ce minunat! Tratamentul trebuia continuat oricum.

Ora micului dejun! Copiii au primit „ceva” în nişte sticle. Am gustat, era o zeamă oribilă. Mămicile, ca să poată mânca, ar fi trebuit să-şi lase copiii singuri în pat (cu perfuzii, branule) şi să mergă în altă clădire la masă. Nu aveai voie să iei copilul cu tine. Am ales să nu mănânc, am aşteptat pachetul de acasă.

Copilul meu deja începea să răspundă foarte bine tratamentului. În toată nebunia aia ea era mereu un zâmbet, asta îmi dădea putere. A mai urmat încă o noapte albă. Orele treceau atât de greu! Eram într-un continuu şoc că cineva s-a gândit că o mamă şi copilul său poate dormi într-un pat atât de mic. E inuman. Sadic! Mă chinuiam să mă îndes în pătuţ fără să deranjez copilul, branula, perfuzia. Oboseala era la cote maxime! Nu m-am gândit vreodată că există aşa ceva într-un spital de copii în secolul nostru.

După două nopţi în spital ne-au externat. Trebuia să continuăm acasă tratamentul. Celelalte două mămici au rămas în continuare internate. Nu ştiu cum arată acum spitalul, am avut noroc, nu l-am mai „vizitat”. Or fi aceleaşi paturi şi aceleaşi scaune?

Sănătate, atât vă doresc!