Copilul meu trebuie sau nu să meargă la logoped?

Cu copilul la logoped

Aprecierea familiei vs. diagnosticul specialistului

Mediul familial formează exigențele verbale ale copilului

Comunicarea și interacțiunea umană debutează în sânul familiei. Părinții și, eventual, bunicii sunt primii care definesc criteriile mediului în care se vorbește: vocabularul și sensul cuvintelor, intonația și timbrul, gesturile și mimica ce însoțesc vorbirea. Nu e surprinzător cum ”moștenim” vocea mamei, talentul oratoric al bunicii sau umorul tatălui? Ei au fost mdelele noastre primare și așa am înțeles că se definește limbajul.

Interesant este că și unele defecte de vorbire se preiau din recuzita familiei. Nu este, însă, cea mai frecventă situație. De cele mai multe ori, o tulburare de pronunție este normală până spre vârsta de 5 ani, pentru că limbajul abia atunci se structurează și devine un defect atunci când se menține, se automatizează.

[crp limit=”2″]

La început, în familie, copilul care stâlcește cuvintele, pronunță greșit unele sunete, este haios și drăgălaș. Sonoritatea inedită a construcțiilor sale vocale este savuroasă. E distractiv și îl putem încuraja involuntar să o perpetueze. Însă până când?

Cum facem distincția între amuzant și deranjant atunci când copilul are o tulburare de pronunție?

Deși familia este scena pe care copilul activează cea mai mare parte a timpului, începând cu vârsta de 3 ani, odată cu intrarea la grădiniță, mediul acestuia începe să se diversifice, la fel, și exigențele lingvistice, care pot fi semnificativ diferite de cele de acasă.

Toleranța la o tulburare de limbaj devine diferită de la un grup la altul. Acasă, părinții, rudele și persoanele apropiate sunt familiarizate cu defectul copilului, ei nu îl mai percep ca deranjant și nici măcar ca amuzant, după o vreme. Toleranța unui mediu străin sau nou este, însă, mult mai scăzută, tulburarea de vorbire este sesizabilă și supărătoare, crează confuzii și dificultăți de comunicare, iar asta face dificilă adaptarea și integrarea copilului nostru în grup.

Criteriile logopedice și diagnosticul dezvoltării verbale

Nici familia, nici prietenii sau vecinii nu pot defini o tulburare de limbaj. Da, ei pot și este de dorit să semnaleze părinților o potențială dificultate a copilului, însă evaluarea specialistului este aceea care definește ce este și ce nu este o tulburare în sfera limbajului. Logoterapeutul nu se bazează pe impresii subiective iar, aprecierea logopedică este că tulburarea de limbaj reprezintă totalitatea abaterilor de la limbajul standardizat, de la manifestările verbale tipizate, sub aspectul emisiei, reproducerii și perceperii limbajului verbal și scris-citit.

Să nu uităm că limbajul este un instrument de gândire și persuasiune, că limbajul influențează conduita și personalitatea copilului, că selecția societală utilizează criteriul lingvistic în aprecierea noastră, ne definește mediul din care provenim și pe cel receptor și, finalmente, rolul și statutul social viitor. Logopedia reușește, astfel, pe lângă corectarea tulburărilor de limbaj, să redea copilului încrederea în sine, o bună premisă a adaptării și integrării sociale și să-i asigure o dezvoltare armonioasă a personalității.