Construirea imaginii de sine la copilul mic și preșcolar

Copii care se uită în oglindă

Încă din perioada de sugar copilul învață să găsească răspuns la nevoile sale. Astfel, atunci când îi este foame, îi este frig sau cald el plânge și așteaptă ca mama sau îngrijitorul primar (care uneori este altul decât mama – bona, asistentul maternal, bunica) să îl hrănească, să facă tot ce poate pentru a-i aduce starea de confort.

Dacă la început mama (sau îngrijitorul primar) vine imediat, treptat, pe masură ce copilul crește aceasta întârzie „la apel” și îl lasă pe copil să mai aștepte, amânând astfel obținerea răspunsului dorit de copil – împlinirea nevoilor.

Încet, încet, copilul începe să „realizeze” cumva că el și mama nu sunt unul și aceeași persoană, că este diferit de ea.

În anul 1972 s-a efectuat pentru prima dată „experimentul oglinzii”. Astfel, s-au format 3 grupuri: din primul grup au făcut parte copii cu vârste între 6 și 12 luni, din al doilea grup au făcut parte copii cu vârste între 13 și 24 luni, iar din grupul al treilea copii cu vârste cuprinse între 24 și 36 luni. Fiecare mamă și-a luat copilul, i-a făcut o bulină roșie pe nas cu ajutorul batonului de ruj, apoi a dus copilul în fața oglinzii și l-a întrebat „cine este acolo?”.

Răspunsurile obținute au fost următoarele:

  • Copiii de 6 – 12 luni se comportau ca și când ar privi un alt copil, tindeau să îl atingă, scoteau diverse sunete, încercau să se apropie de el, îi zâmbeau.
  • Copiii de 13 – 24 de luni, după ce la început se comportau ca și când ar fi fost un alt copil în imaginea reflectată de oglindă, treptat au devenit confuzi neștiind că este vorba despre propria persoană – cum de sunt și aici și acolo – sau dacă acolo este un alt copil.
  • Copiii de 24 – 36 de luni au dat semnele cele mai clare că își recunosc propria imagine în oglindă și au dus mâna la propriul nas către pata de ruj roșu.

Recunoașterea propriei imagini (imaginii de sine) a copilului reprezentat (cel pe care copilul îl vede în oglindă) este un pas important în dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului.

Între 2 și 3 ani copilul achiziționeaza multe cunoștințe și experimentează diverse trăiri legate de identitatea și imaginea de sine. Astfel, în această perioadă el începe să învețe și apartenența la gen – fetițele poarta rochițe, au părul lung, sunt îmbrăcate în roșu și roz, iar băieții au părul scurt, poartă pantalonași și culori de albastru, verde, gri.

În perioada preșcolarității între 3 și 6 ani copilul învață să spună despre el câți ani are, cum arată (o micuța clientă se descria astfel: „am păr galben, ochi maro și pielea roz”), ce îi place și ce nu îi place și încearcă să își „proclame” autonomia din ce în ce mai des – vrea să mănânce singur, să își aleagă îmbrăcămintea, jucăriile, să se îmbrace și să se dezbrace singur, să se spele pe dinți, să se pieptene.

Imaginea de sine este foarte importantă în dezvoltarea copilului (percepția propriei persoane, schema corporală, lateralitatea, motricitatea, independența, autonomia) și stă la baza formării stimei de sine, încrederii în sine, funcționalității și dezvoltării abilităților copilului ca viitor adult.

Construirea imaginii de sine a copilului începe cu a face distincția între eu și ceilalți, între nevoile mele și lumea înconjurătoare.

Încurajați-vă copilul să exploreze, să se descopere, să experimenteze, să se bucure de faptul că este o persoană autonomă. Nu îl țineți „legat” de dumneavoastră. Amintiți-vă că sunteți ființe aparte, distincte, lăsați-l să se descopere, să își descopere identitatea, unicitatea. Doar fiți ALĂTURI de el.

Până data viitoare vă doresc sărbători fericite și un început de an cu spor!

Referințe bibliografice: Amsterdam, B. (1972). Mirror image reactions before age two. Developmental Psychobiology