Concediul de creştere a copilului nu e deloc o vacanţă prelungită

Concediul de creştere a copilului nu e deloc o vacanţă prelungită

Încă o ninsoare. Totul alb în jur, imaculat și aparent perfect curat. Când se topește zăpada e mai grav, mai ales că sunt mulți căței în zonă și nimeni să strângă după ei, dar asta e altă poveste. Îmi las deoparte simțul critic și mă bucur de peisaj. Încă o vacanță terminată și încă o nouă zi de grădi. Trezire grea de dimineață, ochi lipiți, puțin plâns, câteva rugăminți să mai doarmă încă o firmitură și, evident, rugămintea de final, să rămână încă o zi acasă. Sunt de neînduplecat! Nici măcar iepurașul Carinei n-ar îndrăzni să negocieze ceva cu mine, figura mea spune tot! Gata vacanța! Ghiozdănelul e și el făcut, totul e gata, mai puțin personajul principal. Hai, te-ai spălat pe dinți și pe față?. „Da!”. Păi văd că nu ești udă pe față!?. „aaaaaa, da, am uitat, mă duc acum!”.

Când suntem la ușă o apucă burta (bine că nu a apucat-o când eram deja la lift, s-a mai întâmplat să ne întoarcem!). Dă să iasă din casă fără geacă și fără căciulă. O întreb dacă nu cumva a uitat ceva. Nu aștept niciun răspuns, de fapt și știu că habar nu are ce-i lipsește. Nu bănuiesc la ce ar putea să se gândească, dar în niciun caz la geacă și căciulă! Îi spun ce a uitat și replica ei nu a întârziat: „păi ieri a fost soare afară, gata, e cald!”

La grădi a început să fie mai bine. Încă îmi vin în minte imagini cu ea disperată și isterică să nu o las acolo deși pe „doamna” o iubește toată lumea, și copiii și părinții. Nu era singura plângăcioasă, era un „club” al plângăcioșilor, doar că fiică-mea era „șefa” lor. Iar dacă plângea unul li se făcea „poftă” și celorlalți din „club”. Creându-se prietenii adevărate între ei. Cutare copil plângea afectat că se smiorcăia prietenul lui și tot așa, lacrimi șiroaie în grup. Și acum mai plânge câteodată deși este în grupa mijlocie.

Nici nu realizez acasă când trece timpul. Abia apuc să-i dau celui mic fructele, să ne jucăm puțin, să-l culc și să strâng puțin după toată lumea că deja suntem în întârziere. Cu ochii pe ceas, mă îmbrac, pregătesc căruciorul, îmbrac caracatița (adică băiatul) în combinezonul de iarnă. Parcă are prea multe brațe să pot deține eu controlul. Îmbrăcatul este, efectiv, o luptă. După ce-l îmbrac deja sunt obosită și transpirată. Ar trebui să trag un pui de somn să-mi recapăt forțele. Eu nu am nevoie de sală, acasă slăbesc și transpir mai mult! Îmi dau seama că nu m-am pieptănat. Sooo what? S-a mai întâmplat anul ăsta.. să mă și pieptăn din când în când! Bine că sunt încălțată și nu am ieșit în papuci de casă cum mi s-a mai întâmplat.

Când am plecat de acasă spre grădiniță mi-am pus dornică ochelarii de soare la ochi! Mă bufnește și râsul. Când am ieșit din bloc mi s-au congelat brusc urechile și  am și ascuns rapid ochelarii în geantă. De la geam părea cald și soare, în fața blocului m-a izbit realitatea. În curtea grădiniței era un strat frumos de zăpadă neatinsă de piciorul omului peste care băteau câteva raze timide de soare. Era frumos! Revederea cu Carina e mereu plăcută. Neplăcută este însă căldura sufocantă din grădiniță și mirosul de ciorbă și tocană comunistă. Ies iar transpirată după ce am schimbat fata în hainele de stradă. O întreb ce a mâncat și spune că „am uitat, nu te-ai uitat pe panou?”. Știe că mă uit și apoi o mai verific și mă amuz de denumirile pe care le dă ea mâncărurilor. Nu o mai păcălesc demult! Dar tot insist!

Am mai rămas puțin în curte iar în curând tot peisajul mirific cu zăpada neatinsă și soare s-a transformat într-un pastel de căciuli viu colorate. Nu a mai rămas niciun loc neatins de ghetele lor! Copiii „meștereau” un om de zăpadă. A ieșit în final ceva grotesc cu trei bețe groase în cap de care ei erau mai mult decât extaziați. Carina m-a rugat să imortalizez momentul. Gând la gând cu bucurie, zic! De pe margine se auzea din minut in minut, parcă se cronometrau: „hai acasă că s-a făcut frig!”, „hai că e târziu, uite, pleacă și cutare!”, „hai că ți-au înghețat mâinile”! Nu m-am alăturat „grupului” deși aveam și eu muuulte texte la mine. Am plecat ultimii. Carina a mai meșterit un „ceva” căruia ea îi zicea „om de zăpadă”, și am plecat mai congelată decât acel „ceva” spre casă.

Cel mic se joacă pe jos prin sufragerie. Mai scot pentru el de prin dulapuri din când în când câte un joc de popice, cuburi, caleașca, etc. Toate cu prințese! Așa e când ai soră mai mare! Îi plac, nu face mofturi încă. Cert este că întotdeauna când le strâng ies mai puține la numărătoare. Sunt convinsă că există un „triunghi al Bermudelor” pe undeva prin casă. Dau să strâng cuburile de peste tot și fii-miu între timp a băgat rapid o bilă mare în gură! Avea ditamai fălcile! Mingea intrase perfect, adică într-atât de perfect încât tot încercam să o scot și nu ieșea! Pesemne lui îi plăcea noua experiență că nu colabora deloc. Parcă ar fi râs de mine în sinea lui spunând „na că ți-am făcut-o și de data asta!”. Într-un final a ieșit. M-au trecut transpirațiile, mi-a crescut tensiunea și adrenalina! Cine poate spune că statul acasă cu cei mici e plictisitor?

Tot aud oameni care se plâng cât le este de greu la serviciu și cred că misiunea mămicilor în cei doi ani pe care-i petrec acasă este mult mai ușoară, ca o vacanță. Se cam înșeală.

Așa că, gândiți-vă mai mult înainte să vă exprimaţi astfel de opinii!